VICTORIA CRUCIALĂ ASUPRA PROPRIEI PERSOANE

Crucea este unul dintre cele mai vechi simboluri ale umanității. Este un simbol universal care se regăsește în multe culturi și în multe forme. Cunoaștem crucea echilaterală din India antică, ankh-ul din Egiptul antic, roata medicinei a indienilor și, bineînțeles, crucea latină, care este legată de creștinism.

Fiecare simbol vorbește un limbaj unic care se adresează nivelurilor mai profunde ale conștiinței noastre, în special ființei interioare din noi. Dacă noi, în dorința noastră de a găsi adevărul, ne concentrăm asupra simbolurilor universale, atunci ne conectăm cu acel limbaj. Un simbol universal, cum ar fi crucea, poate fi întotdeauna înțeles în mai multe moduri, nu numai cu capul, ci mai ales cu inima. Inima are motivele sale pe care rațiunea nu le cunoaște.

Simbolurile universale emană o mare putere. Crucea universală ne vorbește despre legătura dintre eternitate și timp: cum puterea spirituală nepieritoare curge în lumea materială. Ea ne arată cum lumea și umanitatea se pot ridica spre eternitate prin intermediul crucii.

Realitatea dinamică a crucii este poarta sau scara prin care este posibilă învierea într-un domeniu superior al vieții. Ființa umană care urmează calea gnostică devine ea însăși o cruce: trupul puternic, deși perisabil ca lemnul, totuși nepieritor în ceea ce privește puterea interioară care provine din intersecția celor două brațe din scânteia-spirit.

Crucea universală este un simbol strălucitor și plin de bucurie al credinței, speranței și iubirii. Dar pentru că imaginea răstignirii a fost abordată de cei mai mulți oameni doar în ceea ce privește partea sa exterioară, crucea a devenit un obiect de lemn asociat în primul rând cu durerea, suferința și moartea.

Poveștile despre răstignirea lui Iisus, așa cum sunt descrise în Evanghelii, au fost înțelese greșit timp de secole. Neștiind că ele sunt de fapt povești simbolice despre eliberarea interioară, cei mai mulți pot vedea doar partea exterioară a poveștilor. Adevărul profund conținut în ele este voalat și va fi eliberat doar pentru oamenii care sunt capabili să îl poarte și să îl răspândească.

O religie eliberatoare nu poate fi niciodată dovedită sau făcută plauzibilă prin mijloace științifice, tocmai pentru că se adresează omului interior. Numai piatra de încercare a cunoașterii interioare, a propriului nostru tribunal interior, poate determina ce este “adevărul”. Adevărul care izvorăște din interior și este recunoscut, totuși, este întotdeauna supus interpretării omului exterior, deoarece adevărul are multe fațete, dar mintea umană este limitată.

Conștiința noastră nu poate asimila adevărul decât parțial, iar aceasta se schimbă zilnic. Prin urmare: fiți pregătiți să renunțați la adevărul de astăzi pentru noul adevăr de mâine.

Așa cum se spune în capitolul 69 din Evanghelia celor Doisprezece Apostoli:

„Chiar și printre profeți și printre cei care au fost inițiați în creștinism, s-au găsit erori, dar există o multitudine de erori care sunt acoperite de iubire‟.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 69: 6

Fenomenul pe care îl cunoaștem sub numele de răstignire nu este exclusiv creștin, deoarece îl găsim deja la Platon. Cu câteva secole înainte de nașterea lui Iisus, Platon scria că sufletul-lumii se dezvăluie sub forma unui X sau a unei cruci (Timeu); că cel drept va fi „biciuit, bătut, legat, înjunghiat și, în cele din urmă, va fi răstignit‟ (Republica) și că sufletul este bătut în cuie de trup prin intermediul patimilor (Fedon).

Simbolismul crucii și al răstignirii aparent simple, dar profunde, este, de asemenea, impregnat de înțelepciune tainică. În secțiunea 101 a unei cărți apocrife numită Faptele lui Ioan, Iisus, omul interior, spune: „Cele ce se spun despre mine nu le-am avut, iar cele ce nu se spun, pe acelea le-am suferit‟.

Acest lucru este adevărat, pentru că din punct de vedere exterior, istoric, Iisus, ca ființă umană, a îndurat efectiv răstignirea, a suferit și a murit. Dar adevăratul Iisus despre care vorbesc misterele este omul interior. Acela este Iisus care, invizibil pentru ochii oamenilor, și-a construit noul său veșmânt de lumină prin puterea emanată de cruce.

Pas cu pas, acest nou corp spiritual în creștere este conectat cu corpul fizic al lui Iisus istoric. Această legătură este reprezentată simbolic prin pelerinajul lui Iisus pe pământ și prin selecția ucenicilor. Sufletul nepieritor se lipește în mod voluntar de trupul perisabil, oferindu-se patimilor omului. Aceasta este povestea pe care ne-o spune întemnițarea lui Iisus.

Ucenicii și Iisus rămân împreună pentru o vreme. Iar când se spune că Iisus i-a primit „în trupul său‟, atunci acest lucru poate fi luat în sens literal: cele douăsprezece forțe ale personalității sunt absorbite în radiația noului corp spiritual, astfel încât și personalitatea să fie supusă procesului de transformare prin intermediul sufletului. Ucenicii sunt pregătiți pentru învierea omului interior. Ei fug, totuși, chiar înainte de condamnarea de către Caiafa și Pilat, deoarece ei aparțin încă parțial lumii materiale.

Și aceasta este ceea ce îl face misterios, acesta este adevăratul mister al creștinismului: narațiunea vorbește despre două răstigniri, două procese. Trupul fizic al lui Iisus „și-a dat duhul‟ pentru a permite noului trup spiritual al lui Iisus să se elibereze de trupul vizibil, de atașamentul de cruce. De aceea, Iisus, omul interior, spune (și noi repetăm): „Lucrurile pe care le spun despre mine nu le-am avut, iar cele pe care nu le spun, pe acelea le- am suferit‟.

Omul exterior și lumea exterioară sunt simbolizate de brațul orizontal al crucii. Omul interior, Iisus, s-a atașat de această grindă, răstignindu-se astfel în momentul nașterii lui Iisus la Betleem. Din acel moment, puterea „împărăției sufletului‟ coboară în lume și în inimile tuturor celor care urmează calea gnostică. În acest fel se ridică brațul vertical al crucii vii.

Crucea a fost plantată în pământ la nașterea lui Iisus: Iisus s-a legat de lumea exterioară. Aceasta este suferința sa, aceasta este adevărata sa patimă: purtarea crucii prin lume până la Răstignire. La răstignire, noul său trup, veșmântul fără cusătură, este eliberat de pe cruce, în timp ce soldații „trag la sorți‟ toate forțele lumii divine adunate în ea, ceea ce înseamnă că aceste forțe sunt transportate în lumea exterioară. Apoi, Iisus Christos poate înainta spre înviere și înălțare.

Pentru ființa umană care parcurge dubla cale spirituală, răstignirea înseamnă în același timp intrarea într-o nouă stare de viață specială. Astfel curățată și transformată de puterea spirituală a omului interior, ea este în continuare prezentă în lume în mijlocul agitației vieții cotidiene.

Iisus interior pentru care acea persoană poartă crucea, sau este crucea, este mai puternic decât ea. La fel ca și personajul Ioan, el s-a supus de bunăvoie.

Ființa interioară eliberată este unitate și iubire; este o putere de lumină pură, care este conectată la lumea materială prin intermediul ființei exterioare transformate. Toate acestea sunt simbolizate de Iisus și de apostolii săi.

Are loc o așa-numită „schimbare de personalitate‟. Omul exterior își asumă în continuare întreaga responsabilitate pentru ceea ce trebuie făcut în viață, dar ființa interioară este cea care “trăiește” cu adevărat.

În acest fel, pentru cei și în cei care urmează această cale, răstignirea și învierea devin o sărbătoare. Răstignirea se referă la un proces de eliberare. Este povestea Iubirii veșnice care coboară în timp pentru a salva ceea ce este întemnițat, astfel încât fiecare ființă umană să poată fi o cruce vie a Iubirii.

Ultimele șapte cuvinte sau fraze pe care Iisus le strigă de pe cruce au o semnificație profundă. Ele pot fi văzute ca un rezumat al căii gnostice. În faza răstignirii, elevul de pe cale își ia rămas bun de la tot ceea ce este inferior și profan, de la toate pasiunile (așa cum le descrie Platon) care leagă ființa umană de viața pământească. În acest sens, faza răstignirii este victoria crucială a puterii interioare asupra legăturilor exterioare. Alături de Iisus sunt răstigniți și doi criminali. Aici se ascunde un adevăr simbolic profund.

Iisus s-a întrupat cu o misiune foarte importantă. El a intrat pe calea misterelor, a stabilit o legătură cu Christos și, prin intermediul „Căii Crucii‟ sale, a eliberat Puterea lui Christos pentru întreaga umanitate. În acest fel, el a înființat o „școală cosmică a misterelor‟, în care fiecare ființă umană poate parcurge singură calea misterelor, fără intervenția preoților. De aceea este scris că s-a rupt vălul de dinaintea Sfintei Sfintelor. Din acel moment, Sfânta Sfintelor a fost accesibilă oricui se face vrednic de ea.

În capitolul 82 al Evangheliei celor Doisprezece Apostoli, citim:

„Și Iisus a strigat cu glas tare, zicând: “Abba Amma, în mâinile Tale îmi încredințez duhul meu”.

După ce a primit oțetul, Iisus a strigat cu glas tare: “S-a sfârșit”; apoi și-a plecat capul și și-a dat duhul. Și era ceasul al nouălea.

Și iată că s-au auzit tunete și fulgere mari, iar peretele despărțitor al Sfântului Locaș de care atârna perdeaua a căzut și s-a rupt în două, iar pământul s-a cutremurat și stâncile s-au despicat și ele.

Iar când centurionul și cei ce erau cu el și privegheau pe Iisus, văzând cutremurul și cele ce se făcuseră, s-au temut foarte tare, zicând: “Cu adevărat, acesta era un Fiu al lui Dumnezeu”.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 82: 26-28