ARĂTÂND O NOUĂ FORȚĂ INTERIOARĂ

Adevărul, misterul divin, este unul și indivizibil; nimic nu separă ființele umane de puterea lui Christos, cu excepția cazului în care ele însele se îndepărtează sau își fac “chipuri cioplite”. Școala de mistere cosmice este omniprezentă și încearcă să trezească din somnul morții sămânța de lumină din fiecare inimă umană. În acest scop, puterea de lumină pură, nepământeană, coboară în personalitatea pământeană.

Prima trezire a omului interior, Iisus, prin “sărutul de lumină pentru viață”, provoacă o nostalgie profundă și o conștiință de nezdruncinat a existenței unei forme superioare de viață umană. Dar, în plus, ea aduce mai ales ceva cu totul nou: experiența conștientă a propriei dualități, recunoașterea realității Celuilalt interior. Din acel moment, există “două voci care vorbesc în pieptul nostru”.

Această dualitate, această „trezire‟ a două ființe în interiorul unui microcosmos, este o situație specială în care se aude atât vocea muritorului, cât și cea a omului interior nou trezit. În fiecare situație de viață ne confruntăm cu două căi posibile: calea exterioară pe care omul exterior se ridică, dar care în cele din urmă moare; și calea interioară, calea de la Betleem la Golgota, pe care ființa interioară se înalță și intră în viața nouă.

Ambele căi ne invită, ne cheamă, iar noi, ființele umane, preferăm să nu facem o alegere, ci să încercăm să facem un compromis…

Puterea lui Christos se sacrifică, se oferă celor care se străduiesc să progreseze pe calea interioară, în timp ce depășesc mereu și mereu tentațiile căii exterioare și se leapădă de toate imaginile cioplite ale lumii formelor.

Această forță, pâinea și vinul spiritual, îl hrănește pe omul interior și îl purifică pe cel exterior până la a deveni un slujitor al celui interior. Dar amândoi continuă să existe unul lângă altul, fiecare fiind atras de propria cale!

Apoi începe faza sărbătorii Paștelui, iar lui Petru și Ioan (voința noastră, capul, și simțirea noastră, inima) le revine sarcina de a pregăti o azimă. Capul și inima nu pot fi făurite spre o astfel de unitate decât dacă ambele o vor cu adevărat și o doresc cu adevărat. Așadar, trebuie să fi devenit pure în așa măsură încât să poată primi forța de lumină pură, „nefermentată‟. Această forță luminoasă nealterată, acest Christos pur ca putere, este indicat în Mistere ca fiind Mielul sau Sângele lui Christos.

Această forță este atât de nepământeană și posedă o putere de transformare atât de mare încât poate fi primită doar într-o cupă sau un bol care a fost confecționat în acest scop special. Petru și Ioan, voința pură și dorința pură, construiesc împreună acest bol, care simbolizează unitatea dintre cap și inimă care a fost restaurată în omul exterior. Aceasta este uneori reprezentată astfel: baza cupei se află în inimă, iar laringele este punctul din care capul se deschide ca o cupă către lumină.

Această cupă este cea în care este sacrificat mielul de Paște și în care Iosif din Arimateea aduce sângele lui Iisus Christos în Occident, pe tărâmul soarelui care apune.

Vinul este primit în acest pahar interior, care este meșteșugit în timpul misterului septuplu al Sfintei Cine. Este paharul despre care Iisus spune în grădina Ghetsimani:

„O, Tatăl meu-Mamă, dacă este cu putință, lasă să treacă de la mine paharul acesta; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu‟.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 77: 6

Ghetsimani este un nume de fată care înseamnă „presă de măsline‟, sau „vas de ulei‟. Spiritul Sfânt, lumina transformatoare înșeptită, este un principiu feminin, care se manifestă, iar cele șapte raze acționează asupra personalității ca o presă de măsline. Uleiul este un simbol al puterii sufletești, al forței omului interior.

Prin urmare, scurta povestire despre evenimentele din Grădina Ghetsimani indică un proces spiritual în care puterea sufletească pură, uleiul prețios, este eliberată cu grijă din personalitate și este colectată într-un vas special, corpul sufletesc.

Acest proces extrem de delicat poartă o mare valoare pentru învierea omului interior. Din acest motiv, grija lui Iisus (Iubirea) pentru lupta interioară a sufletului îl determină să se roage de trei ori pentru a stabili dacă este momentul potrivit.

Pentru că, din nou și din nou, discipolii adorm pe Muntele Măslinilor, deoarece „spiritul este binevoitor, dar carnea este slabă‟. În neliniștea sa, Iisus întreabă de trei ori dacă într-adevăr paharul trebuie acceptat în acest moment, știind că este nevoie de participarea conștientă, trezită, a personalității.

Discipolii simbolizează cele douăsprezece aspecte ale personalității care, asemenea ramurilor unui copac, pornesc din cap și de acolo se răspândesc în tot corpul fizic. Acești „discipoli‟ sunt indispensabili pentru toate procesele fizice și spirituale. De aceea, Iisus i-a curățat în timpul Sfintei Cine.

Acum, el duce acest „măslin‟ pe munte și îl scufundă în câmpul sufletului, pentru ca ucenicii să fie în măsură să știe ce se va întâmpla. Dar ucenicii adorm: conștiința normală de veghe nu poate penetra aici, doar percepția interioară poate face acest lucru.

Există un singur discipol care nu-l urmează pe munte: Iuda Iscarioteanul. Iar pe Iuda Iscarioteanul îl cunoaștem cu toții.

El este într-adevăr unul dintre discipolii pe care Iisus însuși i-a ales într-una dintre călătoriile sale, dar la origine este un perceptor de taxe (Evanghelia Vărsătorului 88: 21-26), unul care permite accesul pe o anumită cale doar după ce plătește. El reprezintă posesivitatea noastră naturală, ambiția și pofta de putere.

Aceste forțe sunt deosebit de puternice și ne leagă cu fiecare atom de lumea materială. Iuda din noi va încerca întotdeauna să plaseze viața superioară în cadrul pământului, prin târguieli și compromisuri. Prin urmare, Iisus a fost trădat pe calea spirituală nu doar o dată, ci de nenumărate ori.

Iuda s-a împiedicat de pragul pe care el însuși l-a ridicat prin activitatea sa de perceptor de taxe, așa că nu va putea sărbători Paștele. Prin urmare, el nu îl urmează pe Iisus pe Muntele Măslinilor. În schimb, se duce la Caiafa, marele preot. Așa cum Petru simbolizează aspectul purificat al voinței, Caiafa se referă la voința omului exterior care este încă prezentă.

Caiafa înțelege că ultima sa oră a sosit dacă nu reușește să îndepărteze forța de lumină, Iisus, din „împărăția sa‟, și asta rapid. Iar Iuda, târgovețul, este o pradă ușoară pentru Caiafa. Căci Iuda nu poate supraveghea calea, el nu a fost inițiat pe Muntele Măslinilor și, prin urmare, acționează încă în conformitate cu legea exterioară, legea lui Moise.

Conform acestei legi, Paștele este sărbătorit prin sacrificarea unui miel, un miel pascal, în porțile Ierusalimului. Iuda a cumpărat un miel în vederea slujirii lui Iisus, dar Iisus a refuzat să sacrifice mielul. În schimb, ucenicii și Iisus – Mielul lui Dumnezeu – sărbătoresc Paștele în interiorul porților Ierusalimului interior, cu pâine.

Caiafa-din-noi folosește imediat acest incident ca pe o ocazie de a-l condamna pe Iisus la moarte: conform legii, trebuie sacrificat un miel! Iuda promite să-l trădeze pe Iisus lui Caiafa pentru bani. Și cu un „sărut al morții‟, Iuda indică care dintre bărbați este Iisus, dându-l astfel pe mâna marilor preoți, a slujitorilor templului și a fariseilor.

Simon Petru vrea să protejeze viața lui Iisus și scoate sabia voinței sale, o reacție pe deplin firească, dar Iisus nu permite acest lucru, spunând în același timp:

„Pune-ți din nou sabia la locul ei; toți cei ce iau sabia vor pieri de sabie.‟ Iar el i-a spus lui Petru: „Crezi că nu pot acum să mă rog Părintelui meu și El îmi va da în curând mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar atunci cum se vor împlini Scripturile, că așa trebuie să fie?‟.

Atunci toți ucenicii l-au părăsit și au fugit.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 78: 8-10

Nu mult timp după aceea, Iisus este negat de trei ori de același curajos și sincer Simon Petru. Cocoșul cântă, Iisus se întoarce și îl privește: frica este întotdeauna mai puternică decât voința umană, oricât de purificată ar fi ea. Simon a ieșit și a plâns amarnic.

În acest fel, uleiul sufletesc este extras din personalitate până la ultima picătură; omul interior își demonstrează puterea și încrederea și nu cedează în fața instinctelor omului exterior. Pentru că lumina interioară nu are nevoie să lupte, ea pur și simplu este. Ea nu se retrage, iar Mielul se predă de bunăvoie, fiind astfel întemnițat pentru a duce la bun sfârșit procesul spiritual.