MISTERUL VIEȚII ȘI AL MORȚII

“Învățătorule, când un om moare, va mai trăi din nou?”

Această întrebare esențială pentru viață este începutul unei conversații despre înviere între Iisus și ucenicii săi, așa cum este descrisă în capitolul 69 din Evanghelia celor Doisprezece Apostoli.

Multe viziuni despre viață, naștere și moarte circulă printre ființele umane. Susținătorii principiului materialist, care afirmă despre conștiința umană că este rezultatul unor procese fizice, sunt convinși că moartea este sfârșitul absolut și că nu există nimic după moarte.

Cele mai multe religii presupun că după moarte viața continuă sub o formă diferită, calitatea acesteia fiind determinată de acțiunile din viața pământească. Uneori, în această viață de după moarte sunt identificate trei sfere: iadul, purgatoriul și raiul.

Există, de asemenea, viziunea care este legată de conceptul de reîncarnare, prin care se înțelege de obicei despre conștiința sau sufletul unei persoane decedate că se conectează în timp cu un copil uman trecător născut dintr-o mamă la fel de trecătoare.

Pe lângă aceste viziuni, există viziunea creștină gnostică, așa cum a fost exprimată de Iisus în capitolul 69 din Evanghelia celor Doisprezece Apostoli. În acest capitol Iisus se adresează în mod special discipolilor săi, despre care se poate spune că au urechi de auzit și minți receptive. Însă cei din afară au experimentat raționamentele lui Iisus ca pe o colecție de ziceri întunecate.

„Învățătorule, când un om moare, va mai trăi?‟. Începutul răspunsului lui Iisus este: „Eu sunt Învierea și Viața, Eu sunt Binele, Frumosul, Adevărul; dacă un om crede în Mine, nu va muri, ci va trăi veșnic. După cum în Adam toți mor, așa și în Christos toți vor fi înviați.‟

Dacă ar fi să luăm acest răspuns în mod literal, ar fi un răspuns foarte nedrept. Atunci, oamenii care nu cred în Iisus pentru că au crescut fără religie sau într-o altă religie decât cea creștină, de exemplu, nu ar putea participa la viața nouă.

Cu toate acestea, dacă înțelegem acest limbaj ca fiind limbajul misterelor, în care cuvintele „eu‟ și „mă‟ ale lui Iisus nu se referă la propria persoană, ci la Christosul interior, prezent în fiecare ființă umană, atunci răspunsul primește sensul său real. Christosul interior este principiul divin nemuritor situat în apropierea inimii, numit și scânteia divină, scânteia spiritului, atomul primordial, perla, trandafirul și bijuteria din lotus.

În majoritatea umanității, principiul nemuritor al lui Christos nu este încă activ sau este foarte limitat. Este ca și cum ar fi mort, latent, dar poate să se ridice din moarte și să aducă o viață nouă în care binele, frumosul și adevărul vor începe simultan să se manifeste armonios.

Persoana care, din pură experiență de viață, nu se mai identifică pe deplin cu personalitatea sa muritoare, ci devine conștientă de principiul nemuritor al lui Christos din ea însăși, va începe să asculte cu mai multă atenție impulsurile acestuia. Iar pe baza acestei „credințe în Christos‟, el, Christosul interior, nu va muri, ci va trăi veșnic.

Când îi vine vremea, omul fizic moare; dar trupul sufletesc care a apărut din scânteia-spirit rămâne în viață.

În cele din urmă, fiecare ființă umană este chemată să parcurgă această cale spirituală a învierii, atunci când i-a sosit momentul potrivit. Acest lucru este exprimat în afirmația: „După cum în Adam toți mor, tot așa și în Christos toți vor fi înviați.‟

Ce se înțelege aici prin „în Adam toți mor‟?

Adam este numele persoanei originare, divine, non-fizice, care era mai mare, mai puternică și mai magnifică decât ființa materială pe care noi o numim acum „om‟. Lui Adam i s-a permis să lucreze în Grădina Zeilor pentru a căpăta conștiință și pentru a învăța cum funcționează legile acestei lumi divine. Acest om, Adam, era o foarte mică reflectare a cosmosului, un microcosmos, așadar, purtând în centrul său scânteia divină a principiului Christos.

Mitul paradisului din Cartea Genezei ne spune că Adam nu a respectat legile divine din paradis și, prin urmare, a trebuit să plece. Atunci Dumnezeu a făcut „haine de piele‟ pentru Adam și soția sa Eva, ceea ce înseamnă că au primit trupuri fizice din carne și sânge. Din acel moment, ei au trăit într-o regiune cu materie mult mai grosieră, unde totul se mișcă înainte și înapoi între doi poli și este supus legii creșterii, strălucirii și dispariției.

Această cădere din paradis o putem vedea ca fiind moartea lui Adam, ființa divină originară. Privită din tărâmul divin, în lumea noastră nu există viață reală, ci doar o „existență‟ biologică. Sistemul uman nemuritor – microcosmosul – pe care îl locuim acum în calitate de personalitate muritoare, a murit odată în Adam, ceea ce înseamnă că a coborât într-un câmp de materie grosieră.

Îndeplinirea misiunii noastre interioare înseamnă ca pe baza principiului Christos din inima noastră să ne revigorăm microcosmosul „mortʺ. De aceea se spune: „După cum în Adam toți mor, tot așa în Christos toți vor fi înviați‟. Ideea este că microcosmosul nostru va deveni din nou perfect, pe baza proiectului care este conținut în principiul Christos din centrul microcosmosului. În capitolul 69 din Evanghelia celor Doisprezece Apostoli, citim mai departe:

Fericiți cei morți care mor în mine și se desăvârșesc după chipul și asemănarea mea, căci ei se odihnesc de muncile lor și faptele lor îi urmează. Ei au biruit răul și s-au făcut stâlpi în Templul Dumnezeului meu și nu mai ies, căci se odihnesc în veșnicie.

Pentru cei care au făcut răul, nu există odihnă, ci ei ies și intră și suferă corecții veacuri întregi, până când vor fi desăvârșiți. Dar pentru cei care au făcut binele și au ajuns la desăvârșire, există o odihnă nesfârșită și ei intră în viața veșnică. Ei se odihnesc în Cel Veșnic.

Asupra lor moartea și nașterea repetate nu au nicio putere; pentru ei roata Eternului nu se mai învârte, căci ei au ajuns la Centrul unde este odihna veșnică, iar centrul tuturor lucrurilor este Dumnezeu.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 69: 2-4

În această parte a Evangheliei se arată clar că microcosmosul căzut este legat de ceea ce se numește roata nașterii și a morții. Microcosmosul nemuritor primește în mod repetat o nouă personalitate muritoare ca locuitor. Rezultatele vieții tuturor acestor personalități formează împreună o comoară de experiențe de viață care sunt stocate în microcosmos.

Acest ciclu de a se naște din nou și de a muri din nou este întrerupt atunci când, în cele din urmă, o personalitate din microcosmos „alege ceea ce este corect‟, ceea ce înseamnă că începe lucrarea de restaurare a microcosmosului pe baza Christosului interior. Atunci microcosmosul restaurat intră din nou în starea inițială de viață veșnică.

Prin viață veșnică nu se înțelege aici o perioadă de timp infinită, ci o dimensiune cu totul nouă, dincolo de timp și spațiu, care se numește Împărăția Cerească. Despre intrarea în această stare de viață cu totul nouă, vorbește Iisus:

„Dacă nu veți face cele de jos ca cele de sus și cele de la stânga ca cele de la dreapta și cele de la spate ca cele de dinainte, intrând în Centru și trecând în Spirit, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu‟.

Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 69: 5

Acest citat este din nou scris într-un limbaj voalat și nu poate fi înțeles fără cheia potrivită. Sunt indicate șapte direcții: în sus, în jos, la stânga, la dreapta, în spate, în față și în centru. În această descriere putem recunoaște crucea tridimensională în care trei aspecte sunt perpendiculare între ele. Totuși, acest limbaj misterios nu se referă la direcții fizice, ci la direcții simbolice.

Din punct de vedere simbolic, „deasupra‟ înseamnă aproape de originea divină. În mod simbolic, „josʺ înseamnă mai departe de originea divină. Pentru a intra în împărăție este necesar să facem ca ceea ce este jos să fie asemănător cu ceea ce este sus. Acest lucru înseamnă că depinde de personalitate să atragă „energiile spiritualeʺ de „susʺ, concentrându-se asupra „ceea ce este susʺ, pentru a se purifica, până la corpul fizic inclusiv, realizând astfel corpul de înviere în interiorul său.

Simbolic, „stângaʺ reprezintă receptivitatea, pasivitatea, yin, femininul. Simbolic „dreaptaʺ reprezintă creativul, activul, yang, masculinul. Numai în echilibrul armonios, dar dinamic, între stânga și dreapta, între receptare și creație, între yin și yang, între inspirație și expirație, se poate intra în împărăție. Efectul polarizator și distructiv al acestei lumi va fi atunci transformat într-o forță de legătură și de creație.

Simbolic „în spateʺ se referă la drumul pe care microcosmosul l-a parcurs de-a lungul mai multor vieți, precum și la experiențele acumulate. Simbolic „în fațăʺ se referă la drumul care se află în fața lui, la viitor. A egaliza ceea ce este în spate cu ceea ce este în față înseamnă că ființa umană acceptă experiența de viață a microcosmosului, karma sa, ca forță călăuzitoare în viața sa. El își determină conștiința la prezentul actual, fără a specula sau proiecta nimic în viitor, ci acceptând calea care se află invizibil în fața sa.

Aceste acte nu pot fi niciodată forțate sau învățate. Ele pot fi eliberatoare doar atunci când emană din sursa ascunsă, cea de-a șaptea direcție care se află la mijloc: centrul, scânteia divină, principiul lui Christos. De aceea, Iisus spune:

Dacă nu veți face din jos ca ceea ce este sus, din stânga ca dreapta și din spate ca înainte, intrând în Centru și trecând în Spirit, nu veți intra în

Împărăția lui Dumnezeu. Evanghelia celor Doisprezece Apostoli 69:5