TRECÂND PRIN POARTĂ

Umanitatea de acum 2.000 de ani avea o conștiință foarte diferită de cea de astăzi. La începutul erei noastre, gândirea rațională și liniară era mult mai puțin dezvoltată decât astăzi. În parte din această cauză, Iisus a vorbit mulțimilor în parabole. Ucenicii lui Iisus făceau parte dintre puținii care puteau înțelege parabolele nu doar din punct de vedere mitic, ci și intelectual.

În zilele noastre se crede adesea că miturile existau pentru oamenii din trecutul îndepărtat. În vremurile noastre moderne, credem că nu mai avem nevoie de ele, deoarece acum avem un intelect bine dezvoltat care ne permite să înțelegem și să raționăm totul. Miturile sunt adesea considerate ca fiind produse ale imaginației așa-numitei ființe umane primitive.

Cu toate acestea, miturile reale nu sunt fantezii, ci revelații ale unui adevăr profund care își are originea în experiența vie. Miturile provin din domeniul sufletului uman, numit și lumea arhetipurilor. Bazându-se pe dorința lor interioară, oamenii care reușesc să-și ridice conștiința în această regiune experimentează adevăruri universale care ajung dincolo de mintea obișnuită.

Dacă ignorăm miturile și abordăm totul în viață exclusiv din punctul de vedere al simțului și înțelegerii noastre obișnuite, ignorăm o parte esențială a ființei noastre umane. Conștiința mentală nu înlocuiește conștiința mitică, ci i se alătură, la fel cum se vor dezvolta și alte forme de conștiință; ființa umană nu este încă completă.

Nu putem fi pe deplin ființe umane care sunt însuflețite de spirit decât atunci când, pe baza unei inimi receptive, ne deschidem pentru mitic, pentru intuiție și pentru alte forme de conștiință pe care încă nu le cunoaștem.

Din ce în ce mai mulți istorici care au studiat viața lui Iisus au ajuns la concluzia că relatările evanghelice despre Iisus sunt în principal mitice și conțin elemente ale omului-zeu mitic care se regăsește sub diferite denumiri în religiile antice ale misterelor.

În Egipt, zeul-om mitic era Osiris; în Grecia, Dionisos; în Asia Mică, Attis; în Siria, Adonis; în Italia, Bacchus; iar în Persia, Mithras. De exemplu, tema suferinței, a morții și a învierii exista deja în mitul primordial al zeului egiptean Osiris.

Un adevăr universal se află în spatele narațiunilor despre viața lui Iisus. Narațiunile stimulează imaginația pentru a pătrunde cu propria conștiință în lumea arhetipurilor și a adevărurilor universale și pentru a înțelege adevăratul sens al narațiunilor ca o cunoaștere interioară de primă mână.

Scriitorul Evangheliei lui Filip pune problema astfel:

Adevărul nu a venit în lume gol, ci îmbrăcat în figuri și imagini. Lumea nu va primi adevărul în alt mod. Există o renaștere și o imagine a renașterii. Este cu siguranță necesar să ne naștem din nou prin intermediul imaginii. Care dintre ele? Învierea. Imaginea trebuie să învie prin imagine.

Evanghelia lui Filip 55

Evangheliile schițează prin cuvinte imaginea învierii omului interior. Această imagine cosmică universală este ca o schiță și are un punct de contact în omul exterior prin intermediul omului interior. Atunci când, într-o dorință profundă, încercăm să pătrundem această imagine omniprezentă și suntem pregătiți să ne acordăm viața cu ceea ce ne este oferit de tradiția vie și de experiența vie, atunci poate avea loc învierea în noi înșine.

Această înviere este de o natură diferită de ceea ce ați putea crede inițial când luați Evangheliile în mod literal. Tradiția spirituală vie abordează, de fapt, Evangheliile din principii complet diferite.

Scopul principal al oricărei spiritualități adevărate este de a stabili și de a menține o legătură vie între lumea în care trăim și lumea sufletului. Această conexiune ar trebui să se bazeze, ar trebui să fie dorită de ființele umane care trăiesc pe Pământ, atât individual, cât și colectiv. De ce? Pentru că umanitatea se poate schimba fundamental doar atunci când se reconectează din nou, în mod conștient, cu originea divină înaltă din care provine.

Tradițiile spirituale ne învață că o ființă umană poate forma o legătură vie între cer și pământ doar atunci când au avut loc purificări și schimbări. Aceste schimbări sunt înrădăcinate într-o dorință profundă, astfel încât un corp subtil, spiritual, ia naștere. Acest corp mai este numit: veșmântul sufletesc, haina de nuntă de aur, corpul ceresc, corpul glorificat sau corpul învierii. Imnul Perlei ilustrează minunat acest fapt.

Misterul de inițiere creștină, care este sistemul de inițiere pentru perioada în care trăim, îi prezintă ființei umane sarcina de a permite energiei înalte a Spiritului să se întrupeze în sine, pentru a adopta astfel un corp nou. Există un punct de contact în inima umană în acest scop, iar forța spirituală cosmică construiește un nou corp subtil pornind de la acest nucleu. Pe baza acestui nou corp subtil, corpul grosier-material al ființei umane va trece printr-un proces de spiritualizare.

Numai în acest fel este posibilă primirea puterilor divine pe verticală, transmutarea lor și, ulterior, radiarea lor pe orizontală. Ființa umană care este capabilă să realizeze această muncă spirituală devine ca o cruce vie, care face legătura între dimensiunea verticală a lumii divine și planul orizontal al lumii materiei.

Un astfel de elev pe Calea creștină gnostică este un urmaș al lui Christos și, prin urmare, merge pe drumul de la Betleem la Golgota. Cu toate acestea, există mari diferențe. Christos a fost un spirit înalt care, însărcinat cu o sarcină extrem de importantă pentru întreaga omenire, a coborât pe Pământ și acolo s-a legat de ființa umană Iisus. Dacă alegem să urmăm și noi această cale gnostică spirituală, într-un anumit sens parcurgem această cale de jos în sus: conectându-ne cu puterea atmosferică a lui Christos, reușim să ridicăm omul interior din câmpul pământului în câmpul sufletului.

Iisus a fost prima ființă umană de pe Pământ care a parcurs această cale a învierii, finalizând astfel un proces cosmic care nu avusese loc până atunci. Acum, în zilele noastre, unde există încă mult loc pentru filosofiile individuale de viață, putem parcurge această cale în mod deschis cu oameni care gândesc la fel. În plus, fiecare persoană care face primul pas timid pe această cale va primi ajutorul invizibil al tuturor celor care au parcurs calea eliberării înaintea sa.

Când se apropie sfârșitul activității lui Iisus pe Pământ, el călătorește pentru ultima oară cu discipolii săi la Ierusalim pentru a sărbători Paștele, sărbătoarea intrării în țara promisă. Toate cele patru evanghelii din Biblie și capitolul 67 din Evanghelia celor Doisprezece Apostoli menționează că Iisus intră în Ierusalim pe un măgar și că este primit de popor ca un rege, cu urale și fluturând ramuri de palmier. În cadrul tradiției spirituale evreiești, acest lucru este văzut ca fiind împlinirea unei profeții a lui Zaharia, care a scris cu secole înainte:

Bucură-te mult, fiică, Sion!
Strigă tare, fiică, Ierusalim!
Iată, regele tău vine la tine;
triumfător și biruitor este el,
umil și călare pe un măgar,
pe un mânz, mânzul unei măgărițe.
El va tăia carul din Efraim
și calul de război din Ierusalim;
și arcul de luptă va fi tăiat,
și va porunci pace națiunilor;
stăpânirea lui va fi de la o mare la alta,
și de la râu până la marginile pământului.
Zaharia 9: 9-10

Ierusalimul, capitala spirituală, simbolizează „împărăția sufletului‟, împărăția adevăratei unități și iubiri. Iisus, puterea regală, este primit acolo cu mare bucurie și în semn de recunoștință, deoarece în sens spiritual a trecut poarta: trupul învierii a fost desăvârșit.

În timpul călătoriei, corpul fizic a fost reînnoit de către forțele spirituale înalte, așa cum simbolizează mânzul de măgar pe care Iisus intră în cetate. În tradiția iudaică, măgarul este simbolul, printre altele, al planetei Saturn și al corpului fizic. Hainele de pe animal indică faptul că a luat naștere și un nou corp subtil, baza pentru corpul spiritual al învierii.

Iar profeția citată a lui Zaharia arată că o ființă umană nu urmează niciodată calea spirituală exclusiv pentru ea însăși, ci întotdeauna pentru tot și pentru toți. Pentru ființa umană pământeană, rezultatul căii spirituale este pacea interioară. O astfel de pace, care întrece orice înțelegere, nu se limitează la acea persoană, ci are o radiație care cuprinde întreaga lume și care deschide calea întregii omeniri pentru a se înălța la un plan de viață mai înalt.

Prin urmare, atunci când Iisus ajunge la starea de ființă complet reînnoită, el este capabil să predea în templu din cunoașterea sa interioară. El învață că ființa umană în care sufletul este trezit – deci ființa umană în care a venit Fiul Omului – trebuie să separe oile de capre în interiorul său. Caprele simbolizează înclinațiile și comportamentele care ne împiedică să progresăm pe calea spirituală. Dacă sunt recunoscute și acceptate, ele sunt arse în focul aprins al sufletului.

Oile simbolizează înclinațiile și comportamentele noastre care favorizează progresul pe calea spirituală. Omul exterior care se dedică misiunii sale interioare îl vizitează pe omul interior închis în el. El îl hrănește, îl împrospătează și îl îmbracă pe acel om interior flămând, însetat și gol, pentru ca acesta să poată mai târziu, pregătit și echipat, să treacă prin poarta Ierusalimului.