În timpul echinocțiului de toamnă, lumina și întunericul sunt exact în echilibru unul cu celălalt. Ulterior, se produce influența întunericului, acesta începând să crească din ce în ce mai mult pe măsură ce puterea luminii se estompează. Întunericul este cel mai profund în preajma Crăciunului și nu putem decât să așteptăm cu încredere până când lumina se naște din nou. 

Acesta este modul în care oamenii de odinioară au experimentat alternanța și lupta dintre lumină și întuneric în propriile lor vieți. Înainte ca satele și orașele să fie scăldate în lumina electrică, întunericul din ce în ce mai mare era aproape tangibil pentru locuitori, iar aceștia nu puteau decât să aștepte cu nerăbdare noua lumină. 

Auzeau povești despre nașterea miraculoasă care a avut loc în acest întuneric în trecutul îndepărtat: Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-un loc ascuns pentru a elibera omenirea din întuneric. 

Lumina care în curând avea să devină din nou mai puternică era un semn 

al acestei nașteri. Nu era doar o lumină exterioară, ci putea, de asemenea, să fi experimentată ca o lumină interioară care străpungea întunericul din 

viața de zi cu zi. 

Crăciunul a fost întotdeauna interpretat în mod spiritual în mișcările mistice creștine. Nu este atât de important dacă Fiul lui Dumnezeu a venit vreodată să se nască pe Pământ sau nu; ceea ce contează este ca nașterea sa, să aibă loc în noi. 

Odată cu apariția mișcării rozacruciene, în secolul al XVII-lea, și cu influența crescândă a scrierilor lui Jacob Boehme, s-a discutat tot mai mult despre semnificația interioară a Crăciunului și cel mai adesea în afara zidurilor mânăstirilor: Crăciunul nu este atât de mult o comemorare a unui eveniment 

istoric, ci mai degrabă a unui miracol care poate să ni se întâmple tuturor; este nașterea acestui fiu în noi. 

Tradiția teosofică creștină a lui Jacob Boehme relatează că trăim în total întuneric atâta timp cât nu a avut loc o transformare sau o renaștere interioară. Ceea ce pentru ochii noștri obișnuiți este lumină, pentru ființa interioară este întuneric profund. Această tradiție subliniază faptul că ar trebui să facem o distincție radicală între omul exterior și cel interior. Noi suntem omul exterior, ființa exterioară, așa cum funcționează în viața noastră de zi cu zi. 

Atenția noastră este în mod constant atrasă de experiențele noastre senzoriale. Dar, mai presus de toate, noi suntem guvernați de fluxul neîncetat al gândurilor noastre, al sentimentelor, fanteziilor și dorințelor noastre. Deși credem că noi înșine suntem sursa acestui flux continuu, suntem incapabili să îl oprim. 

În consecință, suntem determinați de acest flux, mai degrabă decât invers. Deoarece această stare este comparabilă cu starea de visare, cele mai multe tradiții subliniază că nu suntem treji în viața de zi cu zi, ci mai degrabă suntem încă adormiți. Singura diferență între somnul din timpul zilei și somnul “normal” din timpul nopții, este că în timpul celui de zi răspundem la tot felul de stimuli senzoriali. Și, la fel ca în timpul somnului credem că suntem treji. Chiar și în așa-numita stare de veghe suntem tot într-un fel de somn. 

Dar ce sau cine este atunci omul interior? Este sufletul care se poate naște în noi. Așa cum Iisus s-a născut din Maria, tot așa se poate naște sufletul în noi, oamenii externi. Din acest motiv, Angelus Silesius, un elev al teosofiei creștine și al tradiției rozacruciene, a scris: 

La ce folos cuvintele “Ave, Maria” ale lui Gabriel 

Dacă ele nu mă întâpină și pe mine? 

Putem – la fel ca Maria – să învățăm să nu ne mai identificăm cu fluxul neîncetat de gânduri, sentimente și dorințe. Dar acest lucru implică faptul că noi, ființele exterioare, trebuie să ne trezim și să fim dispuse să ascultăm cuvintele pe care Gabriel și alți mesageri ni le adresează.

Trăind în întunericul nostru, dar treziți de acești mesageri, învățăm să spunem, în deplină predare de sine: ”Facă-se voia Ta!” 

De aceea, Angelus Silesius a spus: 

Fii tăcut, fii tăcut dragule, 

Fii tăcut în totalitate. 

Apoi, dincolo de dorința ta cea mai îndepărtată 

Dumnezeu îți va arăta bunătatea. 

Pentru a primi acest mesaj, trebuie să se facă liniște înăuntrul nostru, astfel încât să putem deveni concentrați. Aceasta înseamnă că nu mai trebuie să răspundem în mod automat la tot ceea ce ni se spune, ci vom asculta cu adevărat și – asemenea Mariei – vom păstra cuvintele în inima noastră ca o sămânță care se va putea desface mai târziu. Această atitudine de viață atentă este o condiție necesară pentru ca omul interior – Fiul lui Dumnezeu – să se nască în noi. O astfel de atitudine față de viață înseamnă să învățăm să ascultăm și să observăm într-o manieră receptivă. 

De obicei, însă, ne-am hotărât deja înainte ca cealaltă persoană să termine de vorbit și nu ascultăm cu adevărat ceea ce ne spune. Doar rareori lăsăm să fim surprinși de ceea ce ni se prezintă în lume. Pentru că am văzut totul de atât de multe ori; până acum știm cum arată lumea. Cu toate acestea, un mod de percepție receptiv permite brusc să vedem lucrurile de zi cu zi într-un mod nou și revigorant. Acesta este începutul întoarcerii luminii! 

Atunci când așteptăm, fiind liniștiți și receptivi, atunci lumina poate pătrunde în întunericul conștiinței noastre treze; atunci a sosit momentul Crăciunului interior. Ființa umană exterioară trăiește în principal din cap; de aici și neîncetatul flux de gânduri care ne distrage în mod constant. Pe de altă parte în schimb, în tradiția rozacruciană, inima ocupă locul central, adesea simbolizată de un trandafir. Inima se va deschide, în măsura în care învățăm să ne trăim viața cu atenție. 

După cum spunea Angelus Silesius: 

Inima ta primește roua lui Dumnezeu și tot ceea ce merge împreună cu El. 

Când se dilată spre El, devine precum un trandafir care se deschide.

Roua este un simbol alchimic. Când roua coboară din cer pe omul exterior care ”a murit”, atunci învierea va avea loc: sufletul – fiul lui Dumnezeu – se va ridica din învelișul pământesc al omului exterior. 

Într-adevăr, acest proces înseamnă că omul exterior trebuie ”să moară”. Dacă nu mai vorbim și nu mai acționăm din propria voință și dorință, ci devenim în schimb atenți și receptivi față de suflet, atunci omul exterior începe de fapt ”să moară”. Fără acest proces de ”moarte” – fără întunericul care precede nașterea luminii – nașterea sufletului nu poate avea loc: 

Dacă ar trebui să trăiască în tine, 

Dumnezeul ar trebuie El însuși mai întâi să moară. 

Cum ai putea tu, fără moarte, să-I moștenești propria viață? 

Fără această naștere, viața noastră ca ființă umană exterioară este infertilă. 

Omul exterior este compus din țărână și se va întoarce în țărână. Această 

țărână nu se referă doar la corpul fizic, ci la întreaga noastră personalitate, 

la toate cele cu care ne identificăm de obicei. Ar trebui să învățăm să renunțăm la toate acestea, deoarece: 

Chiar dacă Christos s-a născut de o mie de ori în Betleem, 

și nu în tine, sufletul tău va fi părăsit. 

Sună serios, și așa este. Dar întoarcerea anuală a luminii pe care o sărbătorim de Crăciun, ne amintește încă o dată de lumina care se poate naște în noi. Întoarcerea anuală – și zilnică – a luminii exterioare ne hrănește speranța și încrederea în faptul că miracolul nașterii poate avea loc și în noi. 

Bilthoven, octombrie 2015