Paștele ar trebui sărbătorit, de fapt, în jurul echinocțiului de primăvară. Între 21 și 23 martie, lumina zilei este exact în echilibru cu întunericul nopții. Dar pentru că stabilirea zilei exacte a acestei sărbători se bazează pe calendarul lunar al tradiției iudaice precreștine – a 4 a duminică în sau după echinocțiul în care este lună plină – Paștele este adesea sărbătorit la multe zile după echinocțiu. Cu toate acestea, semnificația sa spirituală este strâns legată de simbolismul acestui echilibru între zi și noapte. Noaptea simbolizează viața noastră de zi cu zi: atâta timp cât lumina sufletului nostru nu a răsărit încă în noi, trăim ca ființă umană concentrată în exterior – personalitatea – într- un întuneric profund, spiritual.

Din nefericire, majoritatea oamenilor nu observă acest întuneric; ei cred că lumina naturală a minții umane a risipit deja tot întunericul. Lumina subtilă care strălucește prin lumea sufletului nu poate, prin urmare, să pătrundă în personalitate.

Ceea ce este lumină pentru personalitate este întuneric pentru suflet și ceea ce este lumină pentru suflet rămâne întuneric pentru personalitate. Datorită faptului că în timpul echinocțiului de primăvară și de toamnă, lumina și întunericul sunt în echilibru unul cu celălalt, din punct de vedere simbolic cerul și pământul – lumea sufletului și lumea personalității – se ating cu această ocazie. Poarta care leagă cele două lumi este deschisă larg în această perioadă de echilibru. Din punctul de vedere al personalității, atunci este posibil să intre în Împărăția Cerurilor, cu condiția să fie dispusă să lase în urmă toate lucrurile pământești.

Personalitatea trebuie să se diminueze treptat; ea trebuie să se reducă, astfel încât sufletul să poată deveni centrul vieții în locul tuturor aspectelor egoiste care ne determină de obicei viața. Acest lucru necesită o răsturnare fundamentală de la un om egocentric la o ființă umană care permite sufletului său să îl ghideze prin întuneric spre Lumină. Acesta este unul dintre sensurile misterului Paștelui.

În tradiția iudaică, Paștele este asociat cu exodul din Egipt, unde poporul ales trăiește în sclavie. Simbolic vorbind, toți cei în care există ceva din lumina sufletului aparțin acestui popor ales. Egiptul reprezintă lumea întunericului în care omul exterior este înrobit de toate plăcerile pământești, astfel încât sufletul nu se poate dezvolta. Numai un zeu poate aduce aici mântuirea. Datorită influenței îngerilor și a profeților, mulți oameni se trezesc din somnul lor profund și încep să realizeze cât de adânc este întunericul în care se află. În cele din urmă, ei sunt dispuși să urmeze vocea interioară a sufletului lor care tânjește după eliberarea din sclavie. Și, în cele din urmă, se produce o separare între cei care rămân în Egipt și cei care sunt dispuși să meargă pe calea dificilă și periculoasă a morții (deșertul) și a învierii (țara promisă). Asistăm din nou la o inversare între o viață în care personalitatea este centrală și o viață dedicată nașterii și dezvoltării sufletului.

Mai mult, această poveste arată o a doua semnificație importantă a misterului Paștelui: nu putem fi răscumpărați din acest întuneric prin propriile noastre forțe, pe baza trăsăturilor personalității noastre. Avem nevoie de ajutor din partea lumii sufletului. Dar acest ajutor ne poate salva doar dacă suntem dispuși să murim în ceea ce privește lumea Egiptului, adică dacă ne permitem nouă înșine să nu mai fim conduși de gândurile, sentimentele și dorințele noastre zilnice. Da, acest lucru înseamnă că trebuie să fim pregătiți să trecem printr-un proces de „moarte zilnică‟, deoarece numai acest proces permite luminii lumii sufletului să pătrundă mai mult și să ne impregneze cu lumină și spirit. Cu alte cuvinte, trebuie să fim dispuși să ne sacrificăm de dragul vieții sufletului.

Faptul că aceasta este o sarcină aproape imposibilă, devine evident din teama de moarte care îl cuprinde pe Iisus în Grădina Ghetsimani:

Zicând: Tată, dacă voiești, depărtează de la Mine paharul acesta; dar nu voia Mea, ci a Ta să se facă. Și i s-a arătat un înger din cer, întărindu-l. Și, fiind în agonie, se ruga cu mai multă stăruință; și sudoarea lui era ca niște picături mari de sânge căzând pe pământ‟

Luca 22: 42-44

Aceste cuvinte arată în mod clar că Iisus nu este capabil să realizeze această cale a „morții zilnice‟ doar prin propriile forțe și că primește și un ajutor ceresc care îi dă puterea de a face cel mai mare sacrificiu dintre toate: jertfa de sine. Potrivit tradiției creștin-teosofice, care se exprimă, printre altele, prin operele lui Jacob Boehme și ale rozacrucienilor, acest sacrificiu al Fiului a făcut posibil ca poarta dintre această lume a întunericului și lumea sufletului să ne fie deschisă în mod existențial și permanent, cu condiția ca noi să fim pregătiți să parcurgem acest drum. Misterul Paștelui nu este legat de un moment specific al anului; „trecerea graniței‟ este un eveniment care are loc în eternul acum.

Cu toate acestea, este esențial ca omului exterior să i se reamintească această posibilitate prin intermediul sărbătorii Paștelui care se repetă anual. În timpul „nopții întunecate a sufletului‟, un înger îi apare lui Iisus pentru a-i conferi puterea interioară de a îndura această încercare. Un înger este o teofanie, adică o manifestare specială a divinității care se manifestă în oglinda inimii noastre. Modul și forma în care această putere divină se poate desfășura în fața noastră depinde de diverși factori. În primul rând, factorul decisiv este măsura în care inimile noastre sunt sensibile la influențele din lumea sufletului. Pe parcursul vieții noastre, inima noastră a dezvoltat o anumită calitate, fie că suntem sau nu conștienți. Dacă inima noastră este de obicei hrănită de ceea ce este bun, frumos și adevărat, divinul ne poate apărea sub una dintre multele forme de înger. În schimb, dacă calitatea inimii noastre este determinată în primul rând de calități negative, ni se vor manifesta forme riguroase sau chiar demonice.

În al doilea rând, cultura în care am crescut determină, de asemenea, forma în care poate apărea divinul. Un catolic convins o va vedea mai degrabă apărând pe Fecioara Maria, iar budistul o va vedea pe Kwan Yin, deși ambele sunt expresii ale mai mult sau mai puțin acelorași calități divine. Femeile mistice îl vedeau adesea în viziunile lor pe Iisus ca iubitul lor, în timp ce la mulți dintre elevii lui Boehme era de obicei Sophia cea care le venea în întâmpinare.

Relația fiecăruia cu divinul este unică și, prin urmare, divinul va apărea fiecăruia dintre noi într-un mod unic pentru a ne ghida pe calea noastră interioară. Acest lucru este subliniat în aproape toate tradițiile ezoterice și, de asemenea, în creștinismul timpuriu găsim numeroase mărturii. În Faptele lui Petru, o scriere „apocrifă‟ – adică ezoterică – de la începutul erei noastre, sunt scrise următoarele:

Și iată că niște văduve, dintre cele bătrâne, necunoscute lui Petru, care ședeau acolo, fiind oarbe și necredincioase, au strigat, zicând lui Petru: Noi ședem împreună aici, Petru, nădăjduind și crezând în Iisus Christos; de aceea, precum ai făcut pe unul dintre noi să vadă, te rugăm, stăpâne Petru, să ne dăruiești și nouă mila și îndurarea lui. Dar Petru le-a zis: „Dacă există în voi credința care este în Christos, atunci percepeți în mintea voastră ceea ce nu vedeți cu ochii voștri și, chiar dacă urechile voastre sunt închise, totuși să se deschidă în mintea voastră, înlăuntrul vostru. Acești ochi vor fi iarăși închiși și nu vor vedea decât oameni și boi și fiare mute și pietre și bețe; căci nu orice ochi îl vede pe Iisus Christos. Totuși acum, Doamne, fie ca numele Tău dulce și sfânt să ajute aceste persoane; atinge-le ochii, căci Tu poți – ca aceștia să vadă cu ochii lor.

Și după ce toți s-au rugat, sala în care se aflau ei a strălucit ca atunci când se luminează, chiar cu o lumină ca cea care vine pe nori, dar nu o lumină ca cea din timpul zilei, ci de nedescris, invizibilă, așa cum nimeni nu poate descrie, încât noi am rămas înmărmuriți de nedumerire, chemând pe Domnul și zicând: Ai milă, Doamne, de noi, robii Tăi; ceea ce suntem în stare să suportăm, aceea, Doamne, dă-ne-o nouă, căci aceasta nu putem nici să o vedem, nici să o suportăm. Și pe când zăceam noi acolo, s-au ridicat numai văduvele acelea care erau oarbe; și lumina cea strălucitoare care ni s-a arătat nouă a intrat în ochii lor și le-a făcut să vadă. Către care Petru a zis: Spuneține ce ați văzut. Iar ele au răspuns: Am văzut un bătrân de o înfățișare așa de frumoasă, încât nu putem să ți-o spunem; dar alții au zis: Ce s-a întâmplat? Am văzut un tânăr; și alții: Am văzut un băiat care ne atingea cu delicatețe ochii și astfel ni s-au deschis ochii.

Faptele lui Petru, 20-21

Faptele lui Ioan, de asemenea apocrife, ne spun:

Căci după ce a ales pe Petru și pe Andrei, care erau frați, a venit la mine și la Iacov, fratele meu, zicând: Am nevoie de voi, veniți la Mine. Iar fratele meu, auzind aceasta, a zis: Ioan, ce ar avea acest copil care este pe malul mării și ne-a chemat? Iar eu am zis: Ce copil? Iar el a zis iarăși către mine: cel care ne cheamă pe noi. Iar eu i-am răspuns: Din pricina vegherii îndelungate pe care am ținut-o pe mare, nu vezi bine, frate Iacov; oare tu nu vezi pe omul care stă acolo, frumos și cu o înfățișare veselă? Dar el mi-a zis: Pe el nu-l văd, frate; dar să mergem mai departe și vom vedea ce ar vrea el.

Faptele lui Ioan 88

Și când a fost răstignit în ziua de vineri, la ceasul al șaselea din zi, s-a făcut întuneric pe tot pământul. Iar Domnul meu, stând în mijlocul peșterii și luminând-o, a zis: Ioan, mulțimii de jos, din Ierusalim, i se dă să Mă răstignească și Mă străpunge cu lănci și cu trestii, și Mi se dă să beau fiere și oțet. Dar ție îți vorbesc și ceea ce spun eu, tu auzi. Eu ți-am pus în minte să te urci pe muntele acesta, ca să auzi cele ce se cuvine ca un ucenic să învețe de la învățătorul său și un om de la Dumnezeul său. Și după ce a vorbit astfel, mi-a arătat o cruce de lumină și în jurul crucii o mulțime mare, care nu avea o singură formă; și în ea era o singură formă și o singură asemănare.

Iar pe Domnul însuși l-am văzut deasupra crucii, neavând nicio formă, ci numai un glas; și un glas nu ca cel cunoscut de noi, ci unul dulce și bun și cu adevărat de la Dumnezeu, zicându-mi: Ioan, este nevoie ca cineva să audă aceste lucruri de la Mine, căci am nevoie de cineva care să audă. Această cruce de lumină este numită de mine, pentru voi, uneori cuvânt, uneori minte, uneori Iisus, uneori Christos, uneori ușă, uneori cale, uneori pâine, uneori sămânță, uneori înviere, uneori Fiu, uneori Tată, uneori Spirit, uneori viață, uneori adevăr, uneori credință, uneori har.

Și prin aceste nume Crucea este numită față de oameni; dar ceea ce este în adevăr, așa cum este concepută în sine și cum vi se vorbește, este marca tuturor lucrurilor, și armonia înțelepciunii, și într-adevăr înțelepciunea în armonie. Ele sunt de dreapta și de stânga, puteri, de asemenea, puteri, autorități, stăpâniri și demoni, lucrări, amenințări, mânii, diavoli, Satana și rădăcina inferioară de unde a provenit natura lucrurilor care se nasc.

Crucea aceasta, așadar, este cea care a unit toate lucrurile în ea însăși prin cuvânt și a despărțit lucrurile de la naștere și cele de sub ea, iar apoi, fiind una, a și izvorât în toate lucrurile. Dar nu aceasta este crucea de lemn pe care o vei vedea când te vei coborî de aici, și nici eu nu sunt cel ce este pe cruce, pe care acum nu-l vezi, ci doar îi auzi glasul.

Faptele lui Ioan, 97-99

Această Cruce a Luminii este poarta de trecere între întuneric și lumină, între această lume și lumea sufletului. De îndată ce personalitatea perisabilă este dispusă să fie pusă pe această cruce, sufletul nemuritor din noi va învia în lumina tărâmului ceresc. Starea inimii noastre determină modul în care purtarea crucii ni se va face cunoscută și în care îngerul care ne va călăuzi pe calea „morții zilnice‟ și a învierii poate prinde contur în fața ochiului nostru interior.

De fiecare dată, sărbătoarea Paștelui ne confruntă cu necesitatea purificării inimii noastre. Numai purificarea permite inimii să devină locul în care poate avea loc răstignirea personalității și învierea sufletului.

Iar ei, care ne-au precedat pe acest drum, ne așteaptă și stau acolo pentru a ne însoți în drumul nostru prin acest mister al Paștelui. Fiecare dintre noi are o astfel de forță călăuzitoare care ne face semn să ne îndreptăm spre Paștele spiritual.

Daniël van Egmond