Spiritualitatea se ocupă cu experimentarea. Există unitate în experiența vie, o cunoaștere imediată și de nezdruncinat, care nu provine din a raționa. 

 Trezirea conștiinței spiritului din tine 

Omul este un gânditor. Cuvântul “om” provine din cuvântul sanscrit “manas”, care înseamnă “gânditor”. Spre deosebire de animale, (hu)man omul-animal posedă o facultate de gândire. Această facultate de gândire a jucat un rol crucial în dezvoltarea umanității. 

Știința, arta și religia izvorăsc din mintea umană. Facultatea de gândire l-a dus pe om la cele mai mari înălțimi, dar l-a condus și spre cele mai adânci profunzimi. Deși dezvoltarea facultății de gândire a ființei umane a fost limitată, acum ea este pregătită să crească și mai mult și să servească umanitatea în următorul său pas. 

Dar, în prezent, procesul de gândire al ființei umane este alimentat în mare măsură de ceea ce poate fi adunat prin simțuri. Evanghelia Vărsătorului spune:

Simțurile au fost rânduite pentru a aduce în minte simple imagini ale lucrurilor care trec; ele nu se ocupă cu lucruri reale. 

Simțurile au fost menite doar să examineze lucrurile trecătoare, dar noi, ființele umane, am devenit atât de fascinați de lumea perceptibilă senzorial, încât ne pierdem încă în ea zilnic. Gândirea noastră este în mare parte degenerată și orientată spre lumea exterioară, spre cunoașterea acestei lumi. 

Un proces automat și haotic 

În plus, gândirea ființei umane este în cea mai mare parte un proces automat și haotic. În general, nu suntem conștienți că gândim. Un gând invocă un altul prin asociere, care, la rândul său, invocă un alt gând, și așa mai departe. 

Noi nu suntem capabili să observăm adevărul înălțător al sufletului cu ajutorul simțurilor și al facultății noastre de gândire. De aceea, la început, viața supranaturală se anunță prin intermediul inimii. 

Dezvoltarea interioară este posibilă doar pe baza unei gândiri pure, care este alimentată de sufletul viu. Gândurile pure nu se raportează direct la lumea senzorială, ci apar din imagini interioare care izvorăsc din inimă. Gândirea pură nu se produce de la sine, ci necesită atenție și antrenament. 

Cărțile care descriu istoria filosofiei occidentale încep de obicei cu filosofii Greciei antice. Acești înțelepți au prezentat exemple clasice de gândire pură și au pus bazele dezvoltării științei în emisfera vestică. De aceea, Iisus le spune învățaților greci din Atena: 

Da, toată Grecia este binecuvântată. Niciun alt pământ nu a fost patria unor gânditori atât de măreți precum cei cu care se mândresc faimoasele voastre pergamentele. Mulți titani ai filozofiei, poeziei, științei și artei s-au născut pe pământul Greciei și au fost crescuți până la maturitate în leagănul gândirii voastre pure. 

O preocupare pentru știință poate duce la o anumită purificare a gândirii. O astfel de gândire științifică poate devia fascinația față de ceea ce este 

perceput cu ajutorul simțurilor, chiar dacă imaginile vor juca întotdeauna un rol în gândire. 

De exemplu, elevii școlii grecești de taină a lui Pitagora s-au ocupat de ceea ce noi numim astăzi matematică și fizică. Se încerca ridicarea gândirii la viața superioară, care să se poată exprima apoi în viața inferioară senzorială și observabilă. În acest fel, conform planului, gândirea umană se putea dezvolta într-un “vehicul pentru adevărul superior”. 

Socrate și Platon 

Această abordare, prin care spiritualitatea și gândirea intelectuală merg mână în mână, a atins apogeul în școlile lui Socrate și Platon în jurul secolului al treilea înainte de Christos. Pe vremea lui Iisus, această gândire nu mai era vie în Atena. 

De exemplu, la începutul erei noastre, era în vogă filosofia lui Epicur. În acea școală se învăța că fericirea se găsea mai ales în experiența plăcerii senzoriale, în “carpe diem” (profită de clipă). 

Stoicii, dimpotrivă, valorizau gândirea pură mai presus de emoții. Sentimentele prezentau un interes minor. Lipsa adevăratei inspirații din centrul purificat al inimii ducea cu ușurință la dogmatism și la cristalizare. 

Și astfel, de-a lungul istoriei, gândirea umană s-a dezvoltat, prin tot felul de școli de gândire, într-un mijloc de a găsi fericirea, unitatea și adevărul. Și, la fel ca în viețile noastre individuale de-a lungul timpului, fiecare cale trebuia explorată pentru a ajunge la o graniță, o graniță în care se anunța o nouă cale. 

Experiența trăită 

Atât știința, cât și filosofia se ocupă de fenomenul percepției. Întotdeauna se pune problema unei dualități în percepție, a unei diferențieri între cel care percepe și cel perceput. Spiritualitatea se ocupă de trăire. Există o unitate în experiența vie, o cunoaștere imediată și de neclintit care nu provine din raționamente. Experiența spirituală vie se ridică deasupra gândirii. De aceea, Iisus le spune învățaților greci: 

Căci toate realizările tale înalte nu sunt decât niște trepte spre lumi dincolo de tărâmul simțurilor; nu sunt decât umbre iluzorii care zboară pe pereții timpului. Dar eu aș vrea să vă vorbesc despre viața interioară; o viață reală care nu poate trece. 

În știință și filozofie nu există nicio forță suficient de puternică pentru a face un suflet să se recunoască pe sine însuși, sau să comunice cu Dumnezeu. Nu aș opri curgerea marilor voastre fluxuri de gândire; dar le-aș îndrepta spre canalele sufletului. Nefiind ghidată de suflul Spiritului, lucrarea intelectului tinde să rezolve problemele lucrurilor pe care le vedem, și nimic mai mult. 

Simțurile au fost rânduite pentru a aduce în minte simple imagini ale lucrurilor care trec; ele nu se ocupă de lucrurile reale; ele nu înțeleg legea eternă. Dar omul are ceva în sufletul său, un ceva care va rupe vălul pentru a putea vedea lumea lucrurilor reale. Noi numim acest ceva, conștiința Spiritului; ea doarme în fiecare suflet și nu poate fi trezită până când Suflarea Sfântă nu devine un oaspete binevenit. 

Învățătorii greci sunt un simbol pentru propria noastră gândire care urmează o cale fără ieșire dacă vrem să ajungem la viața sufletească. De aceea, Iisus le aduce o înțelepciune mai mare decât a lor și un cu totul alt sens al fericirii. 

Simțurile ne înzestrează cu o viață de neînțeles, profundă și de mare valoare, dar viața sufletească oferă singura posibilitate de a ridica gândirea la ceea ce este “mai presus”. Ascultarea sugestiilor sufletului este singura modalitate de a rupe vălurile pe care gândirea le trage peste ochii noștri. 

Cu toate acestea, așa cum scria înțeleptul chinez Lao Zi în Daodejing, “mai sus”, tărâmul cu valori eterne, nu poate fi vorbit și nici studiat în cărți sau scrieri. Tao, Calea, nu poate fi trăită decât în mod conștient și lăuntric, prin cooperarea dintre inimă și cap. 

Sărăcia cunoașterii și a rațiunii noastre actuale, limitele înțelegerii noastre actuale și ale conștiinței noastre cerebrale, toate acestea se află în fața noastră în goliciunea lor. Nu suntem capabili să cunoaștem nimic din ceea ce merită să cunoaștem, nici să posedăm nimic din ceea ce merită să posedăm, până când inima purificată nu ne înalță gândirea. 

Mesaj de lumină 

Mulți înțelepți din toate culturile ne-au arătat universalitatea acestui mesaj de lumină. Marele înțelept Shankara din India a spus-o astfel: 

Ființa umană este un spirit pur, lipsit de atașament. Gândirea îl rătăcește. Aceasta îl leagă cu lanțurile corpului, ale simțurilor și ale respirației vieții. Ea creează în el sentimentul de “eu” și “al meu”. Îl face să rătăcească la nesfârșit în mijlocul roadelor acțiunilor pe care le provoacă. 

Prin urmare, învelișul de gânduri nu poate fi Atman, “cel adevărat”; el are un început și un sfârșit și este susceptibil de schimbare; este un loc al durerii. 

De aceea, căutătorul eliberării trebuie să se angajeze cu atenție la purificarea gândirii. Atunci când gândirea este purificată,