Pentru cei care urmează calea spirituală, va fi de ajutor să reflecteze în mod regulat asupra a ceea ce se află în urmă, precum și asupra a ceea ce urmează.

Privind înapoi în trecut

La sfârșitul fiecărui an, mass-media acordă o atenție deosebită evenimentelor importante din anul precedent. Prin cuvinte și imagini suntem purtați înapoi la evenimente trecute uitate și spunem: “Oh, da, este adevărat… am uitat”.

Pentru o clipă, simțurile noastre – porțile conștiinței noastre – sunt deschise pentru ceea ce a trecut. Dorința de a privi în urmă nu este aceeași pentru toată lumea, dar s-ar putea spune că rememorarea în sine este o metodă de purificare care poate aduce o încheiere a trecutului și poate anunța un nou început.

Privirea înapoi la știrile din lume poate contribui la conștientizarea faptului că această lume a iluziei nu corespunde lumii pe care o purtăm în mintea noastră interioară. Evident, în ceea ce privește calea interioară, nu trebuie să devenim străini față de ea, ci dimpotrivă.

Noi, ființele umane, ne-am născut în această lume chiar pentru a experimenta viața pe Pământ și pentru a descoperi că “nu este așa”, astfel încât să mergem pe calea întoarcerii din propria noastră voință. De îndată ce ne dăm seama de dualitatea noastră și de separarea noastră de Lumină, descoperim din ce în ce mai clar că există multe forțe care lucrează pentru a  împiedica călătoria noastră de întoarcere.

Prea multă rumegare a trecutului este una dintre ele, dar, în același timp, fraza “cel care nu vrea să învețe din trecut, va fi pedepsit în viitor” este valabilă.

Informațiile care ajung la umanitate, sub toate formele lor, prin intermediul mass-mediei, reprezintă un alt exemplu. Este Regele Irod într-o formă modernă. Înțelepții din Zoan ne învață: dacă vrem să ne eliberăm de iluzia acestei lumi, atunci trebuie să ne întoarcem privirea spre interior.

Căci, ce ar contribui la îndeplinirea misiunii noastre interioare dacă ne-am lăsa consumați de suferința intolerabilă a milioane de oameni și animale, pe care nu o putem împiedica, sau de emoțiile altora în fața cărora suntem la fel de neputincioși?

Nicio ființă umană în care se naște noul suflet nu poate fi indiferentă la suferințele acestei lumi. Unirea sufletului cu toate ființele vii, face ca sufletul să sufere împreună cu ele. Aceasta este natura sufletului: el nu poate face altfel. Dar pentru ființa umană exterioară aflată pe cale, situația este diferită.

Prin natura sa, omul este o persoană care se menține pe sine, care de fapt nu vrea să aibă nimic de-a face cu această unitate și care este orientat în mod natural spre autoconservare. De aceea, omul interior și cel exterior se află atât de des în opoziție unul față de celălalt, ambii îndreptându-se în direcții diferite. Și totuși, omul exterior este cel care trebuie să învețe să accepte conducerea sufletului și să devină un discipol al acestuia.

Este adevărat că totul crește atunci când ne concentrăm atenția asupra lui. Ceea ce nu primește atenție, se va estompa. Dacă vrem ca sufletul din noi să crească, atunci ar trebui să ne îndreptăm atenția asupra lui.

Aceasta înseamnă că ființa umană exterioară ar trebui să încerce, pe cât posibil, să evite să se conecteze prin intermediul simțurilor cu lucruri care “trag” sufletul în jos.

În special, acestea sunt emoțiile care agită inima și o fac să își piardă direcția. Sufletul este conectat cu totul, pentru că este una cu totul.

Urmarea căii spirituale necesită o cooperare conștientă și o purificare progresivă. De aceea, Maria, Iosif, Elisabeta și tinerii Ioan și Iisus sunt instruiți în școala tainică a lui Elihu (care înseamnă “Iahve este Dumnezeu”) și Salomeea (care înseamnă “pacea Sionului”).

Cum ar putea fi altfel? Viața pe Pământ a fost inițiatorul și învățătorul nostru până la nașterea lui Ioan. Și se intră într-o altă etapă în momentul în care se naște Iisus. În acel moment există noi lecții de învățat.

Legământul interior

Un nou legământ interior a fost încheiat între ființa umană superioară și cea inferioară, care acum urmează împreună calea. Această cale duce la cel mai înalt legământ posibil: legământul cu Iisus, cu Christos, căruia Ioan, ca precursor, își dedică viața în deplină servitute.

Pas cu pas, omul interior și cel exterior sunt amândoi ghidați pe drumul lor. Încetul cu încetul, prin intuiție și instruire interioară, ei sunt împinși înainte pe calea lor comună, în dependență reciprocă.

De-a lungul timpului au existat școli de mistere formate cu scopul de a învăța atât ființa umană naturală, cât și ființa interioară mai înaltă să poată urma o astfel de cale dublă specială și de a-le sprijini în sarcina lor. Altfel, cum ar putea fi capabilă o ființă umană muritoare să înțeleagă misiunea înaltă a Celuilalt dinăuntru și să-i fie de folos?

Oamenii nu pot vedea lumea sufletului cu ochii lor fizici și nici nu sunt capabili să îl înțeleagă cu capacitățile lor intelectuale. Personalitatea nu va putea niciodată să se conformeze legilor înalte ale sufletului – pur și simplu nu este viața lui. În cel mai bun caz, personalitatea se poate strădui cu toate eforturile sale să micșoreze decalajul dintre ea și viața sufletului.

Spirit, suflet și personalitate

Face parte din Planul Divin ca personalitatea să trăiască din ce în ce mai mult prin forțele sufletului pentru a-i permite să trăiască prin și în Spirit. În acest fel, ființa umană forjează cele trei revelații din interiorul său într-o unitate: spirit, suflet și personalitate.

Spiritul, sufletul și personalitatea omului corespund Trinității creștinismului: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Triade comparabile apar și în alte religii ale lumii. De exemplu, în hinduism există cei trei zei principali: Brahma, Vishnu și Shiva. Inima budismului este reprezentată de cele “trei bijuterii”: Buddha, Dharma și Sangha.

Cu toate acestea, este important să realizăm că diferitele triade nu sunt întotdeauna interschimbabile, pentru că își au originea în idei diferite.

În capitolul 9 din Evanghelia Vărsătorului, Salome discută pe larg despre procesul divin de creație care a avut loc și are loc în continuare, chiar și dincolo de timp:

Înainte ca lumile să fie formate, toate lucrurile erau Una; doar Spirit, Suflul Universal. Și Spiritul a respirat, iar ceea ce nu era manifestat a devenit Focul și Gândul Cerului, Dumnezeu-Tată, Dumnezeu-Mamă.

Și când Focul și Gândul cerului în unire au respirat, s-a născut fiul lor, singurul lor fiu. Acest fiu este Iubirea, pe care oamenii l-au numit Christos. Oamenii numesc Gândul din ceruri Suflul Sfânt. Și când Trinitatea a suflat, iată că șapte Spirite au stat în fața tronului. Aceștia sunt Elohim, spiritele creatoare ale universului. Aceștia sunt cei care au spus: “Să facem omul”; și după chipul lor a fost făcut omul.

Geneza omului

Cunoștințele antice despre geneza omului au fost descrise pe larg pentru timpurile noastre moderne de autori precum Helena Blavatsky, Rudolf Steiner și Max Heindel. Toți trei disting șapte ere, fiecare eră constând în șapte faze distincte care, la rândul lor, sunt subdivizate în șapte etape.

Pentru ființa umană aflată pe calea spirituală, o astfel de “retrospectivă” are o semnificație importantă, deoarece este legată de trei întrebări fundamentale: cine sunt eu, de unde vin și încotro mă îndrept. Așa cum se afirmă în învățăturile clasice chinezești din Tao Te Ching de Lao Tzu: “Cel care cunoaște începutul Originii are în mâini firul lui Tao”.

De aceea, Elihu și Salome vorbesc despre școlile și religiile de înțelepciune străvechi din China, Caldeea, Egipt, Persia și India. Învățăturile universale ale înțelepciunii au prins contur în tradiții spirituale care au fost adaptate la conștiința și misiunea umanității din acele perioade de timp și regiuni terestre particulare.

Toate tradițiile spirituale se ofilesc, la fel ca toate civilizațiile înalte. De obicei, ele sunt corupte din interior din cauza diminuării treptate a atenției acordate aspectului interior. Forța de inspirație își pierde concentrarea și se estompează încet.

Ceea ce rămâne nu este mai mult decât o coajă fără conținut real. Prin urmare, de fiecare dată, sunt necesare noi impulsuri spirituale pentru a propulsa omenirea spre conștiință și reînnoire, pe măsură ce evoluează continuu.

Tot ceea ce izvoarele de înțelepciune din cele mai vechi timpuri au dat sub formă de forță, înțelepciune și iubire, a fost adunat și reînnoit în creștinismul originar. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, chiar și creștinismul a devenit supus formalismului și decăderii. Dar întotdeauna au existat indivizi și grupuri care au cunoscut și au practicat religia interioară, uneori în mod deschis, dar adesea în secret.

Dacă o persoană privește înapoi la dezvoltarea umanității cu o cunoaștere interioară, va ști încotro să se îndrepte. În acel moment, această strădanie pentru un scop înalt în viitor nu se bazează doar pe cunoașterea trecutului. Nu, ci mai degrabă se referă la o armonizare cu Tao, cu ceea ce este etern, cu ceea ce transcende și totuși iradiază timpul și spațiul.

Reflecție asupra trecutului și viitorului

Pentru cei care urmează calea spirituală va fi de ajutor să reflecteze în mod regulat asupra a ceea ce se află în trecut, precum și asupra a ceea ce se află în viitor. La urma urmei, mintea umană, această putere de reflecție, a fost creată tocmai pentru dobândirea acestei conștiințe! De aceea, în toate școlile de mistere au fost predate contemplația și reflecția, cu scopul unei practici zilnice, nu doar la cumpăna dintre ani.

O scriere intitulată “Versetele de aur ale lui Pitagora” ne recomandă următoarele:

Nu permiteți niciodată somnului să vă închidă pleoapele, după ce v-ați culcat, până când nu ați examinat prin intermediul rațiunii toate acțiunile voastre din timpul zilei.

Unde am greșit? Ce am făcut? Ce am omis să fac și ar fi trebuit să fac?

Dacă în această examinare constați că ai greșit, mustră-te aspru pentru aceasta; iar dacă ai făcut ceva bun, bucură-te.

Max Heindel a explicat în mod clar contextul acestui exercițiu de retrospecție de seară. Potrivit lui, acesta contribuie la asigurarea faptului că lecțiile vieții devin parte din cap și din inimă.

De aceea, Elihu spune la sfârșitul capitolului 10 din Evanghelia Vărsătorului:

Acum adevărul este unul singur; dar nimeni nu cunoaște adevărul până când nu este adevărul. Adevărul este puterea de fermentare a lui Dumnezeu; el poate transmuta totul în sine; și când totul este adevăr, atunci omul este adevăr.