De îndată ce experimentăm marea nostalogie, dorința profundă pentru viața de dincolo de orizont, în noi vor avea loc două procese: conștientizarea tot mai intensă a inutilității și aridității existenței noastre și instalarea unei dorințe tot mai puternice de viață superioară.

Pregătirea drumului tău

În trecut, când mintea umană era mult mai imaginativă decât în prezent, calea spirituală era descrisă în principal sub forma unor povești, cum ar fi basmele, miturile și legendele. Atunci când putem lăsa astfel de povești, care poartă un adevăr universal, să ne atingă profund, atunci ne vom schimba lăuntric. În acel moment, imaginile din înțelepciunea primordială se întipăresc în subconștient.

Omul modern, chiar și cu conștiința sa mai rațională și mai individualizată, poate, de asemenea, să resimtă o influență vindecătoare și transformatoare a unor astfel de povești. Se poate realiza chiar un efect mai puternic din aceste povești decât din simplele explicații, deoarece simbolurile au un impact asupra psihicului uman într-un mod care diferă foarte mult de considerațiile raționale și conceptele intelectuale. Timp de aproape două mii de ani, poveștile scrise despre viața lui Iisus din Nazaret au impresionat profund omenirea. Aceste povești ne prezintă enigme, uși închise care pot fi deschise doar cu ajutorul cheii care se găsește în “dualitatea omului”. Numai atunci enigmele pot deveni “vești bune” (Evanghelia înseamnă “veste bună”).

Dintre multele evanghelii care au fost scrise, în cele din urmă doar patru au fost incluse în Biblie. Dintre acestea, doar Matei și Luca descriu nașterea lui Iisus. Narațiunea nașterii din Evanghelia lui Matei nu este chiar comparabilă cu relatarea Evagheliei lui Luca. Marcu și Ioan nu au scris despre nașterea fizică a lui Isus, ci au început aproape imediat cu nașterea transcendentală a lui Christos la botezul din râul Iordan.

Putem vedea viața lui Iisus descrisă în Evanghelii ca pe o reprezentare meticuloasă a unei căi spirituale pe care orice ființă umană o poate urma. Din acest punct de vedere, Evangheliile sunt înregistrări simbolice ale unor procese interioare, iar personajele reprezintă aspecte atât ale ființei umane exterioare, cât și interioare.

Narațiunea Crăciunului, povestea nașterii lui Iisus, este începutul unei povești mult mai mari. Este povestea lui Iisus care crește, care vindecă și face minuni, care își alege ucenicii și a cărui viață fizică se încheie în cele din urmă pe Golgota, urmată de înviere. Este povestea unei călătorii prin lumea exterioară spre lumea care se află dincolo de orizontul interior, lumea Spiritului. În Evanghelia Vărsătorului, povestea acestei călătorii începe cu nașterea Mariei.

Pe lângă “amărăciune” sau “tristețe”, numele Maria înseamnă și “stea a mării”. În vremuri mai vechi, cursul unei nave deriva din pozițiile stelelor. Nașterea Mariei în noi, acordă vieții noastre o nouă stea, o nouă destinație. Cum altfel am putea traversa marea interioară și găsi intrarea spre interiorul nostru?

Marea nostalgie

Maria poate fi văzută ca o certitudine inexplicabilă, dar de nezdruncinat, că există o ordine superioară a vieții și o mare demnitate umană. Certitudinea acelei alte vieți include, de asemenea, marea promisiune că vom fi capabili să atingem acest obiectiv. Ea se manifestă ca un sentiment numit în Cartea lui Mirdad (scrisă de Mihail Naimy) “marea nostalgie”. Această nostalgie este plină de forme nenăscute, dar are totuși un scop foarte special. În capitolul 31 din Cartea lui Mirdad citim despre aceasta:

Marea Nostalgie este precum ceața. Emisă de inimă, ea închide inima, așa cum ceața, emisă de către mare și de uscat, acoperă atât pământul cât și marea. Și, de asemenea, așa cum ceața răpește ochiul realității vizibile, făcându-se ea însăși singura realitate, tot așa această Nostalgie supune sentimentele inimii și se face ea însăși sentimentul primordial. Și aparent atât de lipsită de formă , și de scop, la fel de nepătruns precum ceața, totuși, ca și ceața, ea freamătă de formele nenăscute, este limpede la vedere și foarte precisă în ceea ce privește scopul.

Realitatea înaltă a vieții “dincolo de orizont” se va face inevitabil cunoscută celor care se simt înstrăinați de lumea din jurul lor. Această nostalgie ridică inima pe un plan superior și o închide față de ariditatea și aparențele firave ale vieții exterioare. Apoi apare disponibilitatea și deschiderea de a deveni “discipolul sufletului” și de a asculta vocea interioară care indică o direcție complet diferită. În Evanghelia după Luca și în Evanghelia Vărsătorului, nașterea lui Iisus este precedată de anunțarea și nașterea lui Ioan, care mai târziu devine Ioan Botezătorul.

Ioan se naște din bătrânul preot Zaharia și bătrâna sa soție Elisabeta.Fiecare ființă umană care a ajuns la granița vieții sale, la al său punct zero, este o ființă umană Zaharia/Elisabeta. Capul și inima nu mai știu încotro să se îndrepte. Ele devin tăcute. Experiențele de viață din lumea exterioară s-au dovedit a fi fără rod, “fără copii”. În realitate, această “bătrânețe” și această aparentă sterilitate poartă semnele unei maturități excepționale și ale unui teren fertil pentru ceva nou: Ioan…

Se întâmplă ceva deosebit: în timpul lucrului său în templu, Zaharia aude vocea îngerului Gabriel spunându-i că profeția se va împlini, că Ilie va fi precursorul Domnului și că soția sa, Elisabeta, îi va naște un fiu pe care ar trebui să-l numească Ioan.

În timp ce Zaharia stătea înaintea Domnului și ardea tămâie în Locul Sfânt, a venit Gabriel și a stat în fața lui. Și Zaharia s-a temut; credea că un mare rău urma să vină peste iudei.

Descoperirea aridității existenței noastre și recunoașterea lăuntrică a unei alte realități poate avea efectul purificator al unui șoc. Forțele din câmpul Sufletului pătrund în personalitatea redusă la tăcere. Și în adâncul sufletului trăiește conștiința că o mare schimbare este pe cale să vină, că din acel moment nimic nu va mai rămâne la fel.

Apoi Gabriel se întoarce către Elisabeta “în timp ce se afla în liniștea casei sale” și îi anunță și ei nașterea lui Ioan. Ioan, precursorul, se naște din căutarea noastră tot mai zadarnică a unei vieți bune și pure (Elisabeta) și din căutarea adevărului și a cunoașterii (Zaharia).

Inevitabil, fiecare dintre noi va întâlni această limită la un moment dat. Fiecare dintre noi va experimenta mai devreme sau mai târziu că puritatea și cunoașterea pe care le căutăm cu adevărat par să se ascundă în spatele unui orizont îndepărtat care alunecă înainte cu aceeași viteză cu care încercăm să ne apropiem de el.

Oricât de mult am citi și am ști, oricât de mult bine am face pentru semenii noștri, nu este niciodată suficient. Acest lucru îl caracterizează pe Ioan: dorul de Celălalt din noi, care ne oferă puterea de a intra pe noi drumuri și care este dispus “să fie ucenicul celui care vine după el”.

Pentru că, de îndată ce vom experimenta marea nostalgie, dorul profund de viața de dincolo de orizont, în noi vor avea loc două procese: inutilitatea și ariditatea tot mai conștientizate ale existenței noastre și o dorință tot mai puternică de viață superioară.

Se spune că Ioan este întruchiparea profetului Ilie. Ilie simbolizează moștenirea spirituală imaterială sub forma forței și înțelepciunii lăsate în lumea noastră de toate entitățile umane care s-au întors în lumea Spiritului. De îndată ce Ioan se naște în noi, atunci “Ilie” ne este pus la dispoziție și nouă.

Omul exterior devine un “om Ioan”. Numele Ioan înseamnă “Dumnezeu este milostiv”, deoarece această condiție înseamnă că viața superioară se poate exprima mai mult decât nostalgia. Ioan, omul exterior, pornește de la îndemnul lăuntric de a “îndrepta cărările pentru cel care vine după el”.

Prin Maria, avem certitudinea interioară că prin Ioan posedăm noua putere de a merge înainte. Iar prin Ilie ne este la îndemână toată cunoașterea interioară de care avem nevoie. Ioan este ființa umană care stă în slujba ființei interioare – simbolizată de Isus – care se va naște nu doar după el, ci și în el.

Au trecut cinci luni și Gabriel a venit la Maria în casa ei din Nazaret și i-a spus: “Bucură-te, Marie, bucură-te! O dată binecuvântată în numele lui Dumnezeu; de două ori binecuvântată în numele Sfântului Suflu; de trei ori binecuvântată în numele lui Christos, căci ești vrednică și vei naște un fiu care se va numi Emanuel. Numele lui este Isus, căci el mântuiește pe poporul său de păcatele sale. […] Și Maria s-a dus în grabă să spună Elisabetei despre făgăduințele lui Gabriel; împreună s-au bucurat.În casa lui Zaharia și a Elisabetei, Maria a rămas nouăzeci de zile; apoi s-a întors la Nazaret.

Începe o nouă fază a drumului.