La răscruce, ființa umană care alege în mod conștient calea interioară, datorită unui impuls irezistibil, va da de fapt formă ființei interioare.

Recunoașterea ființei interioare din tine

Dezvoltarea spirituală este adesea văzută ca fiind începutul unei călătorii lungi și dificile. Într-un fel, acest lucru este corect, dar cei care se dedică unei dezvoltări spirituale reale, experimentează curând că, în practică, aproape totul este diferit față de ceea ce și-au imaginat.

Pentru a urma cu adevărat o cale spirituală este necesar să găsim inspirația pentru aceasta în viața noastră, astfel încât să devenim conștienți de faptul că suntem ființe duble, influențate atât de cer cât și de pământ. Pe această bază și printr-un impuls din interior, ne străduim să dăm expresie ființei noastre interioare cerești în viața de zi cu zi. Deși călătoria poate fi lungă și uneori dificilă, fiecare trebuie să o înceapă la un moment dat, în această viață sau în una viitoare.

Atingerea unei limite

Drumul sufletului, situat între cer și pământ, între personalitate și omul interior, va ajunge la un moment dat la o graniță. Ființa umană aflată la graniță este conștientă că ar putea evolua încă în mai multe moduri: orizonturile sociale, culturale și științifice nu au fost încă atinse nici de departe ….. Dar ce se află dincolo de aceste orizonturi? Cu ce contribuie cu adevărat aceste posibilități de dezvoltare pentru aflarea adevărului? Realizarea acestei dezvoltări este ceea ce se dorește cu adevărat? Dincolo de această graniță, se despart două căi: calea exterioară pe care o urmăm de atâta timp și calea interioară.

La această răscruce de drumuri, ființa umană care alege în mod conștient calea interioară, datorită unui impuls irezistibil, va da de fapt formă ființei interioare. Pe această cale, persoana exterioară poate învăța pas cu pas cum să își îndeplinească cel mai bine misiunea și vocația de “ființă creatoare” și cum să cedeze locul Celuilalt din ea: ea îndreaptă cărările pentru cel care vine după ea. Spus în acest fel, un drum spiritual este un proces în timpul căruia două ființe, una exterioară și una interioară, se nasc și se însoțesc reciproc pe drumul lor.

Pentru a înțelege corect calea, trebuie să ținem cont de faptul că omul este o creatură duală. Hermes Trismegistus afirmă că dintre toate creaturile doar omul este dublu, căci doar omul are un corp muritor și un suflet nemuritor. Fiecare ființă umană este locuitorul a două lumi: lumea exterioară a materiei și a simțurilor și lumea interioară a conștiinței superioare.

Prin urmare, conștiința umană este de asemenea legată de ambele lumi. O parte a conștiinței este legată de personalitate și acoperă întregul spectru de percepții, pasiuni și gânduri umane, de la cele mai înalte până la cele mai joase.

Suntem destul de familiarizați cu această conștiință personală (care include inconștientul): ea ne face să fim cine suntem și avem nevoie de ea pentru a ne putea menține în viață. Ne facem cunoscuți celorlalți prin intermediul acestei personalități. Ea se manifestă prin ceea ce ne place și ceea ce nu ne place, prin talentele și neajunsurile noastre și determină modul în care răspundem lumii materiale. Prin intermediul celor cinci simțuri, care deschid ferestrele conștiinței noastre către lumea materială, lumea materială la rândul ei ne determină conștiința.

Cealaltă parte a conștiinței noastre este legată de “Sinele nostru adevărat”. Acest “om interior” este invizibil și nu se manifestă la fel de puternic ca “eul”, dar ne penetrează viața ca o percepție fragmentară pe care am putea să o caracterizăm drept o chemare tăcută, dar neîncetată, care spune “caută-mă, caută-mă…”. Adesea, sunetul pare să se estompeze.

Discipolul sufletului

Primul pas pe calea gnostic-spirituală este conștientizarea acestei voci interioare și recunoașterea conștientă a propriei dualități. Abia atunci se poate lua o decizie definitivă de a-l căuta pe Celălalt din interior.

Parcurgerea căii poate fi văzută ca o trecere printr-o poartă interioară – ca o călătorie în interiorul nostru de la viața exterioară la viața interioară. O dorință profundă de a-l găsi pe Celălalt din interior este o condiție prealabilă pentru a găsi intrarea pasajului către acea poartă. Iar această aspirație ne conduce inevitabil spre locul în care se află sufletul perceput, dar încă necunoscut; ne conduce spre inima omului.

“Celălalt” este o ființă care -la fel ca o sămânță negerminată – stă ascunsă în inimile noastre. Ea provine dintr-o ordine umană superioară, una conectată cu iubirea, înțelepciunea, compasiunea, prietenia și unitatea. Purtăm germenul Celuilalt din inimile noastre, iar imaginea sa nu ne va da pace. Ea trezește neîncetat sentimente de dor de casă și neliniște, senzația că aparținem de altundeva. Acesta este un semn că sămânța germinează, că “Omul interior” este pe cale să se nască și că omul exterior este chemat să contribuie la această naștere.

De-a lungul veacurilor, iubirea și compasiunea au fost întotdeauna considerate a fi nucleul întregii spiritualități și au fost numeroși cei care au  experimentat că drumul către Dumnezeu este prin inimă. Dar, pe lângă iubire, sunt importante și rațiunea înaltă și activitatea inspirată.

O capacitate de gândire purificată este indispensabilă pe calea spre viața sufletească superioară, deoarece numai o minte pură va putea cuprinde Înțelepciunea. Iubirea asigură conștientizarea unității întregii existențe. Conștientizarea unității este vehiculul Iubirii. Înțelepciunea ne aduce cunoașterea și ghidează mișcarea sufletului către originea sa. Forța activității conduce sufletul înainte spre această mișcare.

Prin urmare, experiența unității ne conectează direct cu responsabilitatea pentru această unitate. Este o responsabilitate specială care se poate exprima prin personalitățile noastre individualizate, de îndată ce suntem dispuși să fim “discipoli ai sufletului” și să ne orientăm spre lecțiile înalte ale sufletului.

A fi în serviciu

Prin urmare, a fi în serviciu este un aspect evident al sufletului și, prin urmare, al discipolului pe cale. Acolo unde anterior “slujirea” era identificată cu suferința și sacrificiul, discipolul sufletului va fi capabil să înțeleagă semnificația lui “a fi supus” în forma sa cea mai înaltă: a se preda cu bucurie noii ordini a vieții interioare, în toate circumstanțele și în toate contextele sociale, politice, culturale și științifice.

Experimentarea propriei dualități – experiența de a “nu fi cel care ești în esență” – și dorința de a exprima pe deplin acel Sine mai înalt în viața ta sunt punctele de plecare pentru o cale spirituală.

Din această experiență, veți intra imediat într-o relație diferită cu voi înșivă și va exista un nou punct focal în viața voastră: starea de viață pură și superioară despre care știți că există. Concentrarea asupra unor probleme comune, cum ar fi succesul lumesc, bogăția individuală și prosperitatea, va dispărea treptat și natural în fundal, lăsând loc unei noi orientări.

O nouă certitudine

Așadar, drumul spre adevărata noastră identitate începe cu o naștere, nașterea unei noi certitudini interioare. Viața care urmează este o viață în care te străduiești să manifești ceea ce este mai înalt în interiorul tău, să-i oferi vitalitate și să-l conduci la maturitate. Și acesta este motivul pentru care narațiunea Crăciunului din Evanghelia Vărsătorului începe cu nașterea Mariei…, mama lui Iisus. Maria se naște din Ioachim, un scrib evreu și om bogat, și Ana din tribul lui Iuda. În cinstea nașterii, Ioachim a pregătit un ospăț la care sunt invitați săracii, invalizii, șchiopii și orbii.

…și fiecăruia i-a făcut cadou câte o haină, mâncare sau alt lucru de trebuință. El a spus: “Domnul mi-a dat această bogăție; eu sunt administratorul lui prin harul său și, dacă nu voi da copiilor săi atunci când sunt în nevoie, atunci el va face din această bogăție un blestem”.

Cineva care încearcă să răspundă la șoaptele sufletului va gândi și va acționa întotdeauna în mod spontan din unitate. Nu poate fi altfel decât faptul că Maria, femeia care l-a născut pe Isus, se naște din astfel de părinți. Cine sunt acești părinți?

Ioachim (însemnând “pe Iehova să-l înalțe”) și Ana (însemnând “har”) sunt aspecte ale noastre! Aceste forțe ale personalității noastre sunt cele care se eliberează prin purificarea vieții noastre de zi cu zi și prin concentrarea noastră asupra binelui din această lume materială. Aceste purificări au condus inima și capul la o graniță și le-au pregătit pentru o formă de viață superioară.

Maria (însemnând “amar/trist” și, de asemenea: “marea”, câmpul de viață al sufletului), această certitudine interioară de nezdruncinat, este destinată unui scop special în viață, iar la vârsta de trei ani este “primită în templu”: starea interioară mereu tandră este protejată și pregătită pentru înalta sa sarcină.

Odată ajunsă la maturitate, Maria este logodită cu Iosif, un tâmplar și un membru dedicat al esenienilor. Scopul esenienilor era în primul rând dezvoltarea interioară, iar Iosif reprezintă puterea de manifestare din noi care va executa misiunea împreună cu Maria. În acest fel se pregătește calea spre o nouă viață prin intermediul unei noi certitudini și a unei noi forțe interioare.