Comoara ascunsă în inima ta

În acest nou an calendaristic, viața ta se deschide în față ca o carte cu pagini albe. La sfârșitul acestui an, pe 31 decembrie, ea va fi plină cu tot ceea ce vei fi experimentat și realizat în acest an. Nu îți poți controla complet viața, dar îi poți da o anumită direcție și, până la un anumit punct, poți și să o modelezi.

Dacă ai inițiativă, viața o va face automat pentru tine. Atunci ești la mila unor forțe exterioare ție. Dacă nu faci alegeri și nu iei decizii conștiente, vei fi trăit. Atunci cartea vieții tale va descrie o serie de evenimente pe care probabil le vei trăi fără prea multă bucurie. Poate că atunci te veți simți ca miliardele de bieți muncitori din această lume despre care se scrie în Evanghelia Vărsătorului:

Pe nicio față nu se citea vreo expresie de bucurie. Nimeni din tot grupul nu se putea gândi la altceva decât la muncă. Iisus s-a adresat unuia dintre ei și i-a spus: “De ce sunteți toți atât de triști? Nu aveți fericire în viață? Omul a răspuns: “Abia cunoaștem sensul acestui cuvânt. Ne chinuim să trăim și nu sperăm la nimic altceva decât să ne chinuim și binecuvântăm ziua în care ne vom putea înceta munca și ne vom putea odihni în cetatea morților a lui Buddha.

Astfel de credințe fataliste apar mai mult în Orient decât în Occident. În Occident există, în general, un impuls mai puternic de a lua lucrurile în propriile mâini și de a crea situații despre care se crede că ne vor face fericiți. Din cele mai vechi timpuri, tot felul de filozofii s-au bazat pe acest lucru.

Concepțiile despre fericire

În primul secol al erei creștine, deci pe vremea lui Iisus, existau în Atena două școli filozofice principale, fiecare dintre ele având opinii destul de puternice despre fericire. Susținătorii acestor două curente sunt cunoscuți sub numele de epicurieni și stoici.

Se spune că filozoful grec Epicur (care a trăit între anii 341 – 270 î.Hr.) a scris trei sute de cărți: despre dragoste, despre muzică, despre acțiunea corectă, despre viața umană și despre natură. Scrisoarea către Menoeceus – numită și Scrisoarea despre fericire – trădează imediat cea mai profundă convingere a autorului: existența umană se rezumă doar la fericire.

Și cum se poate să devii fericit? Epicur a apelat la experiența cotidiană, în care a găsit un punct de plecare simplu și frumos: cine reușește să-și satisfacă nevoile naturale, rămânând în același timp departe de durere și disconfort, este o persoană fericită. El era convins că odată cu moartea totul se termină: nu există înviere și nu există viață după moarte. Mesajul său a fost: trăiți, bucurați-vă și profitați de fiecare zi! Deviza adepților săi, epicurienii, era: bucură-te de viață cât mai poți.

Stoicii au fost discipolii lui Zenon (care a trăit între 333 și 262 î.Hr.). Erau mult mai moderați și puneau gândirea mai presus de sentimente. Ei încercau să trăiască în conformitate cu natura prin dezvoltarea și realizarea binelui din om cu ajutorul rațiunii.

Etica (doctrina binelui și a răului) a jucat un rol important în modul de gândire al stoicilor. Potrivit stoicilor, sufletul uman își găsește cea mai mare fericire în virtute. Ei defineau virtutea ca fiind conformitatea voinței umane cu legile universului; a fi virtuos înseamnă a trăi conform naturii.

Potrivit acestora, lucrurile care contează în viață sunt: trăirea cu înțelepciune, stăpânirea de sine, urmărirea temperării și practicarea virtuții.

Fericirea și sacrificiul interior

La trecerea dintre ani, oamenii își urează unul altuia un An Nou fericit. Ne putem întreba dacă această “fericire” este de fapt în concordanță cu spiritualitatea sacrificiului interior al personalității pentru suflet. La urma urmei, primul Adevăr Nobil al lui Buddha spune că suferința este universală. Știm totuși că tot ceea ce trăiește va pieri în cele din urmă, iar noi putem crește doar prin depășirea dificultăților. Oare nu știe Universul mult mai bine decât noi înșine ce este bun pentru noi? Cum am putea atunci să ne străduim pentru ceva atât de intangibil și fragil precum fericirea? Cum putem să ne dorim fericire unii altora?

Da, toate acestea sunt adevărate. Totuși, adevărata spiritualitate și fericirea pot merge foarte bine mână în mână. Chiar mai mult decât atât! Scopul oricărei spiritualități autentice este de a permite ca totul și toată lumea să devină radiant de fericită! Iar posibilitățile de a fi radiant de fericiți sunt prezente în tine și în fiecare ființă umană!

Se poate experimenta cea mai mare fericire acum, în prezent, nu într-o viață viitoare sau în viitor! Cea mai mare fericire este să experimentezi în mod conștient legătura cu viața umană originară. Asta nu înseamnă că experiențe precum durerea, suferința și tristețea au încetat să mai existe, deoarece sunt indisolubil legate de viața pe Pământ. Iisus spune în Evanghelia Vărsătorului:

Raiul tău nu este departe; și nu este un loc de măsurători și limite, nu este o țară la care să se ajungă; este o stare de spirit. Dumnezeu nu a făcut niciodată un rai pentru om; nu a făcut niciodată un iad; suntem creatori și ni le creem noi înșine. Acum, încetați să căutați raiul în cer; deschideți-vă doar ferestrele inimilor și, ca un potop de lumină, va veni un rai și va aduce o bucurie fără margini.

Inima umană este mult mai mult decât un organ necesar vieții care pompează sânge în tot corpul. Există mai multe niveluri de activitate, toate fiind în comunicare între ele. Potrivit mai multor tradiții spirituale, centrul inimii ființei umane include:

• inima fizică sau materială care este însuflețită de omologul său eteric;
• chakra inimii: elementul central al unui sistem de șapte centri de putere sau chakre; este un element care, printre altele, se ocupă de interacțiunea noastră cu ceilalți oameni, de tendința de a iubi și de a fi iubit și de identitatea noastră socială;
• miezul spiritual nemuritor din sistemul uman, care este denumit și scânteia divină, atomul primordial, scânteia spiritului, lotusul, trandafirul sau perla.

Centrul inimii joacă un rol vital în dezvoltarea spirituală a ființei umane. De aceea este adesea numit „sanctuarul inimii”. În simbolismul templului evreiesc, centrul inimii este Sfântul (Locul), centrul pelvian este Curtea iar centrul capului este Sfânta Sfintelor.

La majoritatea oamenilor, cele trei centre nu funcționează ca sanctuare. Când cineva urmează calea spirituală gnostică, totuși, acești centri sunt purificați și reînnoiți, astfel încât să poată începe să funcționeze dintr-o dimensiune care transcende spațiul și timpul. Atunci cele trei sanctuare din templul omului sunt întregite și sfințite.

Purificarea inimii

Această dezvoltare începe cu ridicarea conștiinței din centrul abdominal în centrul inimii și cu purificarea inimii. Purificarea inimii este descrisă simbolic nu numai în narațiunea de Crăciun, ci și, de exemplu, în pilda spusă de Iisus despre lucrătorii săraci.

Pilda este despre un om care deținea un câmp în care pământul era tare și sărac. În ciuda trudei sale, câmpul producea hrană insuficientă, așa că adesea îl chinuia foamea. Această foame se referă la dorința noastră constantă pentru o înțelegere mai profundă, căutarea unui răspuns la acea mare întrebare: „Care este atunci sensul tuturor lucrurilor?”

Dacă această întrebare iese cu adevărat din adâncul sufletului nostru, atunci vom experimenta că va veni întotdeauna un răspuns pentru că sufletul are o calitate magnetică. Prin urmare, va veni cu siguranță un moment în viața ta când ți se va aduce aminte de adevărata ta existență. Într-un fel ciudat, ceva sau cineva îți intersectează calea, făcându-te conștient că ești mai mult decât o ființă muritoare care tânjește după o fărâmă de fericire, că porți o scânteie de nemurire în tine și că această mică scânteie este poarta spre fericirea durabilă.

Conform pildei, într-o zi, un miner, un mesager de lumină, care are capacitatea de a vedea sub suprafața câmpului sterp, îl cheamă pe bietul om:

Știi, fratele meu, că sub solul dur și stâncos al realității noastre superficiale, este ascuns adevăratul sens al ființei noastre umane? Sub solul stâncos al lucrurilor materiale abundă cele mai frumoase bijuterii. Și toate valorile acestei lumi nu pot concura în frumusețe cu strălucirea aurului pur al spiritului. Sapă adânc sub pământ și vei găsi acea mină de aur, acel loc sfânt!

Atomul primordial din noi strălucește ca o bijuterie, un lotus, un boboc de trandafir care provoacă bucurie profundă. Odată ce am gustat din acea bucurie, atunci nu mai există nicio comoară pământească care să ne mai ispitească.

Iisus ne-a sfătuit să ne deschidem ferestrele inimii către această bijuterie. Prin liniștirea inimii și lăsând-o să intre în pacea profundă a Betleemului, ne deschidem ființa către radiația armonioasă care emană din miezul sanctuarului inimii noastre.

Și atunci când suntem astfel însuflețiți de acea radiație blândă, dar foarte puternică, atunci se pun bazele pentru marele proces de reînnoire care ne va conduce la o fericire de durată.

Vă dorim un An Nou Fericit!